MANA ROUA DIVINA

 '' Iar mana era ca sămânța de coriandru si înfătisarea ei era ca înfătisarea cristalului.
Poporul se ducea si o aduna, o râsneau în râsnite sau o pisau în piuă, o fierbeau în căldări si făceau din ea turte; iar gustul ei era ca gustul turtelor cu untdelemn.
Când cădea noaptea roua pe tabără, atunci cădea peste ea si mana.''  
     Cred  ca ''Mana''  este  hrana  principala  pentru  orice  vietate  din  Univers,si  ca  aceasta  ''energie'' hranitoare  se  absoarbe  zilnic de  cei  ce-si  deschid  petalele  ,asemeni  florilor.....
   '' '' Teoria lui Edward Bach e simplă şi concisă: bolnavul
trebuie făcut să-şi schimbe optica asupra bolii sale,
aşa că vibraţiile estetice sănătoase îl ajută negreşit
să-şi regăsească dorinţa de a se vindeca ceea ce
este decisiv. El consideră că o perioadă îndelungată
de griji sau tensiune sufletească necontenită poate
face ravagii în vitalitatea normală a unui individ,
aducându-1 în situaţia de a-şi pierde rezistenta
înnăscută şi de a deveni, prin urmare, o pradă
uşoară pentru o infecţie sau pentru o maladie
oarecare. De altminteri, Bach este părintele
celebrei butade „Nu există boli, există numai
bolnavi şi nu boala trebuie tratată". El mărturiseşte
că pe când se afla pe câmp, în căutarea plantelor
medicinale, simţea cum toate simţurile i se ascut.
Cum şi simţul pipăitului devenea mult mai acut, el
era în măsură să perceapă virbaţiile şi forţa emise
de oricare din plantele care îl interesau. Cum i se
întâmplase odinioară şi lui Paracelsus, îi ajungea şi lui
să ţină în palmă o petală sau o floare a cutărei
plante, sau să o aşeze pe vârful limbii ca să simtă
în întregul corp efectele însuşirilor acesteia. Unele îi
dădeau putere şi poftă de viaţă, umplându-i de
vitalitate sufletul şi trupul, altele îi dădeau dureri, îi
cauzau vărsături sau îl umpleau cât ai bate din
palme de bube însoţite de febră şi de o îngrozitoare
stare de slăbiciune. Instinctul îi şoptea că
binefăcătoare cu adevărat sunt plantele care
înfloresc mai târziu decât altele, când zilele sunt
mai lungi şi soarele străluceşte cu mai multă
intensitate. Avea grijă să selecţioneze acele plante
care i se păreau a fi cele mai reuşite din specia lor,
cu flori deschise cu totul, dornice parcă de viaţă, cu
forma care i se părea lui cea mai bine proporţionată
şi cu culorile care îi încântau privirile prin nuanţele
lor.
Bach ştia poate că Paracelsus, la proprietatea sa din
Hohenheim se deda pe vremuri unor practici care azi
ne pot părea bizare dar care s-ar putea să nu fie
deloc nişte aberaţii. Aduna pe plăci de sticlă roua
dimineţii şi o expunea pe urmă în momentele unor
anumite configuraţii ale aştrilor, urmărind să obţină
încărcarea acestui delicat lichid cu energia
emanată de planete în conjunctura respectivă.
Lucru care azi ne pune pe gânduri, picăturile
acestea erau administrate pe urmă bolnavilor în
doze homeopatice şi există dovezi indiscutabile că
puţini erau pacienţii pe care acest mag nu reuşea
să-i însănătoşească, ceea ce, de altfel, i-a şi adus
neîntârziat faima de vrăjitor şi de suflet vândut
Satanei. Altă dată, plimbându-se dimineaţa prin
iarba încărcată de rouă, acelaşi Paracelsus a avut
brusc intuiţia faptului că fiecare din miliardele de
picături din faţa lui primise anumite proprietăţi ale
plantei pe care se formase şi că puterea soarelui ce
abia răsărise acţiona în fiecare picătură, favorizând
transferul acestor proprietăţi până la polarizarea
completă a lichidului. Gândul lui era că dacă ar
extrage în felul acesta proprietăţile terapeutice din
plante, remediile astfel obţinute ar fi beneficiat de
toată puterea vindecătoare aflată într-o stare de
absolută puritate şi de perfecţiune care altminteri
nu putea fi atinsă şi pe care în zadar încercau s-o
câştige preparatele medicinale clasice. S-a apucat prin urmare
să adune rouă de pe anumite flori, fie după
răsăritul soarelui fie încă pe întuneric, umplând cu
ea sticluţe mici.
Nu ştim dacă Bach a cunoscut sau nu aceste
practici ale lui Paracelsus, dar bănuim că da, fiindcă
e lucru sigur că studiase în amănunt toate lucrările
acestuia care îi fuseseră accesibile, aşa că adunatul
picăturilor de rouă de pe flori se prea poate să-1 fi
ştiut din cărţile celebrului doctor din Evul Mediu.
Recurgând şi el la aceleaşi metode, Bach a făcut
statistici riguroase şi a constatat că cele mai multe
cazuri de vindecare se obţineau prin tratarea
bolnavilor cu rouă culeasă după răsăritul soarelui.
Roua primeşte fără îndoială, menţionează el, o
anumită putere bine definită pe care o extrage din
trupul plantei iar soarele nu face decât să
accelereze acest fenomen.
Cum colectarea infimelor cantităţi de rouă de pe
plante era extrem de anevoioasă şi dădea
randament minim, Bach s-a gândit la o inovaţie pe
care a introdus-o la început cu titlu experimental: a
umplut cu apă de izvor o cupă în care a pus câteva
flori rupte de la o anumită plantă. Ţinând timp de
câteva ore cupa în soare, şi-a dat seama că florile
impregnaseră apa cu vibraţiile şi cu puterea
plantei, conferindu-i practic aceleaşi calităţi pe care
le-ar fi avut şi roua adunată după metodele de
până atunci. Pe baza acestor experienţe, Bach a
elaborat treizeci şi opt de remedii naturale despre
care a scris o scurtă broşură în paginile căreia îşi
expunea punctele de vedere.
Şi există mii de persoane, în Anglia sau în alte ţări,
care mărturisesc că s-au făcut bine de tot soiul de
boli numai cu picăturile doctorului Bach, după ce
încercaseră tot felul de tratamente îndelungate şi
costisitoare.   
SECRETUL  PLANTELOR
 Titlul original: La vie secret des plantes,
Peter Tompkins & Christopher Bird
Copyright © Peter Tompkins & Christopher Bird
Toate drepturile asupra acestei versiuni în limba română,
inclusiv pentru Republica Moldova, sunt rezervate
EDITURII ELIT.
I.S.B.N. 973-9100-82-1
Peter Tompkins Christopher Bird
VIAŢA  SECRETĂ A PLANTELOR
Traducere: Emil Coltofeanu
EDITURA ELIT