Les trois Grâces

.........

...................

                                 ................

                                                        ...................

                                                            .................

                                       ...........................


        http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-1-de-la-scavinski-la-odobescu-4518.html
   30.04.2008
Scriitorii romani si narcoticele (1)De la Scavinski la Odobescu
de ANDREI OISTEANU

Nu exista comentarii

Un subiect tabu



Cu doua decenii in urma, am publicat in Revista de Istorie si Teorie Literara (nr. 3-4, 1988)1 un studiu despre folosirea plantelor narcotice si halucinogene in spatiul carpato-dunarean. Am cercetat marturii istorice si folclorice, incercand sa urmaresc fenomenul din antichitate pana in epoca moderna, interesandu-ma utilizarea plantelor psihotrope de catre populatia autohtona anume in scopuri magico-rituale.

Etnologii romani au eludat, de regula, subiectul utilizarii drogurilor in societatile arhaice si traditionale. Subiectul a fost tabuizat nu numai din pricina constipatelor mentalitati comuniste, ci si din cauza unui mod inadecvat de raportare la el. Ma refer in primul rand la dificultatea cercetatorilor de a se detasa de coordonatele etice ale epocii noastre, o epoca atat de marcata de flagelul toxicomaniei. Or, in cazul studiilor de antropologie culturala, studierea mentalitatilor arhaice in functie de criterii morale este inadecvata, cu atat mai mult cand este vorba de criterii morale contemporane cercetatorului, si nu mentalitatilor cercetate.

In ultimul timp am extins cercetarea in domeniul utilizarii narcoticelor in spatiul romanesc asupra modului in care unii scriitori s-au raportat la diferite substante psihotrope. Au facut-o fie in operele lor (literare sau stiintifice), fie prin experiente personale (din ratiuni terapeutice sau in cautarea paradisurilor artificiale). Am inceput printr-un studiu intitulat Mircea Eliade, de la opium la amfetamine publicat acum un an (22, nr. 19, 8 mai 2007)2. Public acum si in cateva numere urmatoare ale revistei 22 alte fragmente din aceasta cercetare realizata in cadrul Muzeului National al Literaturii Romane. Urmaresc fenomenul din perspectiva istoriei literaturii si a mentalitatilor, si nu dintr-o perspectiva etica.



De la vladica la opinca



Inca in secolul I e.n., Pliniu cel Batran descria virtutile farmaceutice ale opiului (meconium) - soporific, anestezic etc. -, dar atragea atentia si asupra faptului ca, in exces, poate fi "otrava mortala": "Daca este inghitit in cantitate prea mare, opiul poate fi mortal" (Naturalis Historia, XX, 198-204).

Pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, preparate opiacee se importau in Tarile Romane si se gaseau "la apatica", "gata facute si direse ori pentru ce feliu", cum ne asigura un manuscris din 1766. Narcoticele erau laudate ca aduc "vartoasa sanatate", ca vindeca "melahonia" si "fantazia sau turburarea gandurilor", dar si ca "ascutesc si lamuresc mintea omului". Opiul era consumat si de oameni de rand, de targoveti (dizolvat in vin sau rachiu; de aici expresia "a bea afion"), si de boierii cei mari, mai ales de catre cei fanarioti.

Desigur, opiul nu doar "ascutea si lamurea mintea omului", ci o si intuneca. Consumat in exces, afionul nu provoca doar "vartoasa sanatate" si "veselie", ca in cazul lui Racovita-Cehan Voda (1749-1753). Acest domnitor "atata era strasnic ca manca afion dimineata si la vreme de chindii", dupa cum noteaza cronicarul Ioan Canta. In exces, afionul provoca si moarte. Contemporanul si omologul valah al lui Racovita Voda, domnitorul Grigore II Ghica, murea la Bucuresti in 1752 din pricina unei supradoze de opiat (Theriaca celesta). "Sola dosis facit venenum", spunea Paracelsus.



"Daniil cel trist si mic"



Un scriitor opioman a fost poetul Daniil Scavin (1805?-1837). Cu toate ca era "de neam roman din Bucovina", el si-a polonizat numele in Scavinski. Invatase "putina botanica" si mestesugul drogurilor "la Liov in Galitia", de la o rubedenie spiter, dupa cum povesteste Costache Negruzzi. In 1823 s-a stabilit la Iasi. "Ipocondru" si depresiv, era complexat ca are o statura "mai mica decat mica". Evocandu-l cu nostalgie in poemul Epigonii (1870), Eminescu i-a surprins in doar doua cuvinte principalele trasaturi psihosomatice: "Daniil cel trist si mic". A fost primul scriitor roman care, in 1828, a folosit termenul "romantic" ("romanticeasca priveala") in literatura romana.

Scavin(ski) s-a sinucis la 32 de ani, la Iasi, in 1837, prin administrarea unor doze mari de "mercuriu" si opiu. Costache Negruzzi sustine ca a fost martor ocular la sinucidere. "Apoi [Scavinski] lua o lingura - scrie Negruzzi in 1838 -, o implu dintr-o stecluta si o inghiti. In stecluta era opiu. Se lasa pe o perina si adormi…" 3 Anume in acest caz, otrava letala a fost mercurul, opiul fiind doar un adjuvant pentru o "moarte linistita".

Incercand sa diferentieze portretul-robot al poetului clasic de cel al poetului romantic, G. Calinescu scrie: "Clasicul bea lapte, apa de izvor, vin de Falern, ori mananca miere de Ibla si fructe. Romanticul consuma gin, opiu, ori bea apa din Lete, fiindca el are nevoie de excitante, ori de analgezice ca sa suporte sau sa uite infernul vietii"4.

"Romanticii - constata la randul sau Arnauld de Liedekerke - gasisera in paradisurile artificiale un raspuns la curiozitatea lor pentru starile neobisnuite, gasisera drumul visului, o anume stimulare intelectuala. (...) Decadentii, in schimb, prin fatalismul si simtul acut al zadarniciei oricarui efort, vor cere otravurilor sa le intretina nevrozele. Vor astepta de la ele mai ales uitarea si moartea." 5



Narcofilia in Europa secolului al XIX-lea



De pe la jumatatea secolului al XIX-lea, moda folosirii substantelor narcotice (ca si alte naravuri) a inceput sa vina in Tarile Romane nu de la Istanbul, ci de la Paris, Londra, Berlin si Viena. Afionul oriental incepe sa fie inlocuit de opiacee, precum morfina. In secolul al XIX-lea Europa Occidentala a fost supusa mai multor valuri de narcofilie. In 1839, doctorul irlandez William O’Shaughnessy, stabilit la Calcutta, a publicat lucrarea On the Preparations of the Indian Hemp, impunand canabio-terapia in medicina europeana. Hasisul a inceput sa fie folosit pe scara larga la Paris dupa ocuparea Algeriei de catre francezi (razboiul din 1830-1847). In primele decenii ale secolului al XIX-lea, in marile orase britanice (mai ales in Londra) "numarul opiomanilor amatori era imens", inclusiv printre muncitori (mai ales din Manchester), consemneaza in 1821 Thomas de Quincey, el insusi un "opioman naravit", cum se autodenumeste. Si asta pentru ca, noteaza scriitorul englez, muncitorii erau saraci si apelau la "pilula de opium" luata de la spiterie pentru ca, paradoxal, era mai ieftina decat alcoolul6. In 1860 cantitatea de opiu importata in Anglia s-a triplat fata de cea din 1830. Opiul era adus din Imperiul Otoman, dar si din India si China, mai ales dupa cele doua "razboaie ale opiului", purtate impotriva Chinei initial de Anglia (1839-1842) si ulterior de Anglia si Franta (1856-1860). Consumul de opiu a crescut in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si datorita valurilor de emigratie chineza spre Europa de Vest.

In timpul razboiului franco-prusac din 1870-1871, morfina (izolata din opiu in 1804 de farmacistul german Friedrich Sertuerner) a fost folosita masiv pentru atenuarea suferintelor ranitilor, ca analgezic sau ca anestezic. Dar si ca remediu antidepresiv. Ulterior, diverse opiacee (laudanum, morfina etc.) vor fi utilizate abuziv in scopuri medicale. A fost un nou avant (de data asta "popular") al opioterapiei in Europa. Trecusera trei secole de cand alchimistul elvetian Paracelsus inventase un miraculos remediu terapeutic (laudanum paracelsi, opiu dizolvat in alcool) si doua secole de cand medicul englez Thomas Sydenham, poreclit "Opiophilos", incercase sa absolutizeze opioterapia: "Nolem esse medicus sine opio". In prima jumatate a secolului al XIX-lea, farmacistul brasovean J.M. Honigberger (evocat intr-o celebra nuvela a lui Mircea Eliade) sustinea ca memoria lui Sydenham "ar trebui respectata" si protejata de cei care l-au stigmatizat numindu-l "sarlatan si criminal". Honigberger avea aceasta pozitie empatica fiind, la randul sau, un opio-terapeut convins. "Opiul e in Europa, ca si in India - scria el in 1839 -, unul dintre cele mai importante mijloace curative." 7



Carol Davila, Titu Maiorescu...



In secolul al XIX-lea, narcoticul incepea de multe ori prin a fi folosit ca remediu farmaceutic si continua prin a fi utilizat ca provocator al "betiei albe". Este cazul, de pilda, al scriitorilor romenglezi Samuel Taylor Coleridge si Thomas de Quincey,care au luat laudanuminitial ca sa-si trateze durerile reumatice si respectiv stomatologice si au ajuns sa fie opiomani inraiti.

Pe la 1867, un medic parizian ii usura nevralgiile lui Alexandru Odobescu cu morfina. In 1884, lui Carol Davila, cand ii era rau, i se faceau injectii cu morfina si i se dadea sa inspire eter. In 1889, Titu Maiorescu era anesteziat pentru o operatie cu "injectie de cocaina" si cu "spray de eter". In 1885, Maiorescu noteaza in insemnarile sale zilnice ca, impotriva durerilor stomatologice, a fost anesteziat cu "injectiuni subcutanate locale cu cocaina".

Bineinteles ca, pentru romanii de rand, anestezierea durerilor de masele cu morfina sau cocaina nu era uzuala in epoca. In aceiasi ani, Caragiale il facea pe "Catindatul", un personaj dintr-o mahala bucuresteana (D’ale carnavalului, 1885), sa-si aline durerea de dinti "magnetizandu-se strasnic cu rom jamaica". In epoca, taranul si targovetul roman isi potoleau durerile de masele cu ajutorul unei plante psihotrope, care nu intamplator se numeste maselarita (Hyoscyamus niger). Iata doua retete "pentru durerea masalilor", de la inceputul secolului al XIX-lea, gasite in arhiva folcloristului moldovean Artur Gorovei: "Asupra masalei ce sufera sa se aplice o picatura unt de masalari[ta]" sau "In un vas cu carbuni aprinsi sa se presare un dram samanta de masalari[ta] si, deasupra lui, cu gura deschisa sa se asaza patimasul, invalindu-si capul pana geos cu un lucru mai gros, pentru ca aburii sa nu se rasufle, ci sa mearga drept in gura, dupa care se va conteni durerea".



Mihai Eminescu



In toamna anului 1883, dupa ce a suferit cunoscuta cadere psihica, Mihai Eminescu a fost internat in sanatoriul bucurestean "Caritas", din strada Plantelor nr. 9. Aici, dr. Alexandru Sutu l-a tratat cu morfina, (hidrat de) cloral si alte substante psihotrope8. In luna noiembrie a aceluiasi an, poetul a fost mutat la sanatoriul de la Oberdöbling din Viena, condus de dr. Heinrich Obersteiner, prieten cu Sigmund Freud. Probabil ca in ospiciul vienez el a fost tratat cu substante psihotrope similare (psihanaliza inca nu se nascuse, iar Sigmund Freud si colegul sau Ernst von Fleischl-Marxow foloseau in acei ani ca remedii psihoterapeutice cocaina si morfina). "Sub imperiul otravii din sange- scrie G. Calinescu -, Eminescu, delirand, se lasa in voia halucinatiilor mintii sale."

In primavara anului 1889, dupa aproape cinci ani de chinuri psihice si de mutari dintr-un ospiciu de alienati in altul, Eminescu a fost reinternat in acelasi sanatoriu "Caritas" de pe str. Plantelor, unde a fost tratat de acelasi doctor Sutu, cu probabil aceleasi remedii: morfina si cloral. A murit dupa trei luni, dupa ce "poetul petrecu - in formularea frusta a lui Calinescu - cateva luni de visare dementa euforistica si viziuni paradiziace, unice clipe de adevarata fericire in viata sa zbuciumata" 9.



Alexandru Odobescu



Morfinomania se raspandeste si in saloanele pariziene si berlineze, in mediile artistice si boeme. Din remediu psihiatric miraculos, morfina devine drog. Marile orase romanesti nu au ramas neatinse de acest narav. In memoriile sale, dr. Nicolae Leon povesteste despre folosirea morfinei in cercurile mondene ale Iasiului anilor 188010.

Una dintre victimele morfinomaniei a fost chiar Alexandru Odobescu. Asa cum am vazut, un doctor parizian i-a prescris in tinerete (pe la 1867) un tratament antinevralgic cu morfina. Din corespondenta sa ulterioara rezulta ca a avut mereu probleme financiare, inclusiv pentru a-si procura narcoticul. Se va sinucide la Bucuresti, in 1895, injectandu-si o supradoza de morfina. Pentru a o procura, recurge la un truc ieftin. "Introducand pe rand doi medici pe intrari deosebite [ale casei], - scrie G. Calinescu - acest erou de roman sentimental colecta o suficienta doza de morfina si se sinucise." 11

In 1873, ca arheolog, Alexandru Odobescu a purtat o polemica publica cu Cesar Bolliac pe tema narcoticelor cu care se intoxicau in antichitate geto-dacii. Cesar Bolliac sustinuse ca dacii inhalau fum de "mac si [de] canepa mai ales". Respectiva "buruiana narcotiva" (sic!) nu era doar aruncata in foc sau pe pietre incinse, pentru a fi inhalat fumul (cum sustin Herodot si alti istorici antici), ci si fumata in lulele de lut. Astfel de pipe fusesera descoperite de Bolliac in sapaturi arheologice din Muntenia. Prin urmare, a conchis Bolliac, termenul kapnobatai, folosit de Strabon (Geografia, VII, 3, 3) pentru a-i denumi pe preotii traci, ar trebui tradus nu prin "cei care umbla prin fum", ci prin "cei care umbla fumand" din lulele (Trompeta Carpatilor, 1873).

Alexandru Odobescu a contestat intr-un pamflet concluziile lui Bolliac. Tracii inhalau intr-adevar fumul unor plante halucinogene, a sustinut Odobescu, dar nu folosind lulele. El a considerat ca Cesar Bolliac are halucinatii, lasandu-se purtat "prin regiunile inchipuirii" de "fumuri archeologice ce ies din lulele prehistorice" (Columna lui Traian, 1873).



1) Vezi si A. Oisteanu, Mythos & Logos, Nemira, 1997, pp. 35-71.

2) Amplificat, studiul a fost reluat in vol. Religie, politica si mit. Texte despre M. Eliade si I.P. Culianu, Polirom, 2007 si in publicatia Euresis, 3-4, 2007.

3) Costache Negruzzi, Opere, vol. 1, Pacatele tineretelor, Minerva, 1974, p. 224.

4) G. Calinescu, Clasicism, romantism, baroc, in vol. G. Calinescu, M. Calinescu, A. Marino, T. Vianu, Clasicism, baroc, romantism, Dacia, 1971, p. 17.

5) Arnauld de Liedekerke, La Belle Epoque de l’Opium, Ed. de la Différence, Paris, 2001.

6) Thomas de Quincey, Confesiunile unui opioman englez, Ed. pentru literatura universala, 1969, pp. 18 si 38.

7) J.M. Honigberger, Treizeci si cinci de ani in Orient, editie de Eugen Ciurtin, Polirom, 2004, pp. 108, 308.

8) Tot cu cloral - un puternic sedativ si somnifer - a fost tratata Regina Elisabeta dupa o interventie chirurgicala, in februarie 1882; vezi Carol I al Romaniei, Jurnal, vol. I, Polirom, 2007, p. 130.

9) G. Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu, Minerva, 1986, pp. 293-294 si 319.

10) Dr. N. Leon, Note si Amintiri, Cartea Romaneasca, 1933; vezi cap. In societatea unor morfinomane din Iasi, pp. 201-205.

11) G. Calinescu, Viata lui M. Eminescu, ed. cit., p. 353.



(Continuare in numarul viitor)   
      http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-2brmacedonski-si-literatura-stupefiantelor-4538.html 
   07.05.2008
Scriitorii romani si narcoticele (2)Macedonski si "literatura stupefiantelor"
de ANDREI OISTEANU

Nu exista comentarii

Cu unele exceptii, cultura romana nu a beneficiat - precum cea franceza sau britanica - de o literatura propriu-zisa a extazului artificial. Totusi, experiente narcotice reale sau fictionale nu lipsesc in literatura romana. Voi da cateva exemple.

Dupa parerea lui Adrian Marino, cel care a inaugurat la noi "literatura stupefiantelor, ca procedeu artistic de factura romantica"a fost Alexandru Macedonski. "Numai cine aiureaza / Nu ofteaza", scria Macedonski in 1892 (Porunci verlainiene). Poetul a fost influentat de Théophile Gautier (La pipe d’opium, Le hachich, Le club des hachichins, 1846) si de Charles Baudelaire (Les paradis artificiels, 1860). Intr-o "nuvela originala"de tinerete, scrisa in 1875, Macedonski descrie "un june palid la fata"care plonjeaza in "lumea viselor hasisului"dupa ce a inghitit una dintre "pilulele de hasis usor aurite", pastrate cu grija intr-o "mica bomboniera de argint cizelat" 1. Foarte probabil, junele din nuvela Visele hasisuluieste un alter egoal lui Macedonski, personajul si autorul avand aceeasi varsta, 22 de ani.

De unde ar fi putut sa preia Macedonski astfel de deprinderi, la o varsta atat de frageda? Poate din calatoriile sale prin Europa (Austria, Elvetia, Italia), in perioada 1870-1873, in timpul carora intalneste, cum singur se exprima, tineri viciosi care traiesc "numai din orgii". Adolescent fiind (16-19 ani), el incearca sa reziste tentatiilor: "Eu insa nu fac parte din acei desfranati,/ De bani si sanatate ce se-ntorc ruinati" 2. Este un motiv epic si etic cunoscut, pe care il va folosi ulterior (mult mai expresiv) si Mihai Eminescu, in ultima parte a poemului Scrisoarea III (1881).



Tutunul - "un stupefiant poetic"



Mai tarziu, Macedonski elogiaza "extazul"si "betia cugetarii"provocate de tutun (amestecat sau nu cu hasis sau opiu), "atat de trebuincios acelora cari viseaza si scriu"(Palatul fermecat, 1881 si In sunetul muzicii, 1882). Despre "planta veninoasa"tutun, Macedonski scrie: "In norii ei albastri se afla cu uitarea/ Un fel de noua viata, un fel de cantec lin,/ Ciudata ei aroma imbata cugetarea,/ Iar cine nu fumeaza nu este om deplin"(Tutunul, 1884).

Pentru Macedonski tutunul este un "stupefiant poetic", cum se exprima Adrian Marino. Intr-adevar, fumul de tutun nu doar suspenda durerea si provoaca euforia, ci si genereaza starea poetica: "Sa facem o tigare/ si inc-o poezie/ Ca sa-mi fumez orice durere/ si orice bucurie"(In sunetul muzicii, 1882).

Mai tarziu, si prozatorul Mircea Eliade va folosi fumul de tutun ca declansator al reveriei si al inspiratiei literare: "Cand nu-mi place ceva- isi nota in jurnal la 23 iulie 1941 -, ma opresc din scris, fumez, visez si apoi trec mai departe".

Cu un secol inainte, Vasile Alecsandri vorbea - intr-o scrisoare catre Ion Ghica din 1844 - despre "tigara poetica", fiindca este nu numai un "incantator tovaras de drum", dar si un provocator de calatorii imaginare (vezi si C.A. Rosetti, Influenta tigaretei asupra mea, 1843). Este un motiv uzual la poetii romantici. Lord Byron, de pilda, aflat in Grecia otomana, a inchinat un imn "sublimului tabac", "magnific peste poate in Stambul", tutun care provoaca "tihna turcului", fiind "opiului egal". Tutunul era "divin in narghilea"si "grozav in pipa", dar Byron il prefera "in pielea goala", in forma de trabuc (poemul Insula, 1823).

Fiind student la Berlin (1861-1863), Iacob Negruzzi folosea tutunul ca pe un narcotic. Fumatul unei tigari era un fapt important, demn de a fi consemnat in jurnal: "Sunt foarte obosit, deci nu voi mai scrie nimic si, dupa ce voi fuma o tigara(...), ma voi culca" (1 decembrie 1861). Era o atitudine fireasca pentru un om al carui tata a trait mereu "intr-un nor de fum ca un zeu olimpic". Eugen Lovinescu a descris portretul facut de tanarul Iacob tatalui sau, boierul Costache Negruzzi: "Cand ochii ti se deprindeau[atata fum], zareai in fund, sezand greceste pe o sofa, un om bine inchegat, stand de vorba cu Kogalniceanu. Alaturi, feciorul[]astepta in picioare. Cand boierul[. Negruzzi]batea din palme, feciorul umplea un nou ciubuc, il punea in gura tragand cateva fumuri de incercare, apoi il trecea stapanului. Obiceiuri de boier batran..." 3.

Si Eminescu a fost un mare fumator si un cafegiu in exces. In anii de studentie de la Viena (1869-1872), de pilda, poetul isi cheltuia putinii bani primiti de-acasa - scrie G. Calinescu - pe carti, pe tutun si pe "cafeaua cu caimac"- "un aliment subtil, sugerand calitatea ascetica a existentei sale si o aroma stupefianta, dand usoara iluzie a Orientului". In camera sa era mereu un "zaduf" greu de suportat de catre vreun musafir, pentru ca "fumul tigarilor se amesteca cu aburul de cafea si alcool denaturat [folosit la «masina de spirt»], invelind in ceturi pe locatar" 4.



Betii olfactive



De asemenea, Alexandru Macedonski se abandona (ca mai tarziu Regina Maria) narcozei provocate de miresmele grele emanate de "crinii extatici": "Sa ma-mbat de dulci lumini,/ De mirosul de pe crini"(Gandului, 1882) sau "In moartele vremi, ma-mbatara,/ Cand fragezi si primavarateci,/ in ei ma sorbira, extatici,/ si pe aripi de rai ma purtara/ in crini e betia cea rara"(Rondelul crinilor, 1916). Inca din tinerete (1881) poetul visa sa aiba un dormitor plin cu "plantele cele mai rare"care sa "umple aerul cu niste parfume imbatatoare" 5. Moare la 24 noiembrie 1920, inhaland cu nesat parfum de trandafiri.

"O risipa de flori rare"isi face in casa si un dandy imaginat de Mateiu Caragiale (in nuvela Remember, scrisa in 1913, publicata in 1921). "Mireasma ce raspandea"androginul Aubrey de Vere era aceeasi cu cea a florilor din casa - "atat de imbatatoare ca treaz te facea sa visezi" 6.

Tema halucinatiilor senzoriale produse de betii olfactive era uzuala nu doar la Macedonski, ca in poemul Ospatul lui Pentaur("Si pe cand se schimba vorbe si se bea cu prisosinta,/ Pe metalice tripede ard parfumuri arapesti"), ci si la "micii simbolisti crescuti in umbra maestrului" 7. La Al. Obedenaru, de pilda, in Purpura fatala ("sub cer de-azur si diamante/ De smirna, roze, imbatat...") sau la Mircea Demetriad in Invocatie("Paduri nemarginite cu boababi involti,/ Cu flora tropicala ce-mbata si omoara"). Mici sau mari, poetii simbolisti romani stiau ca "parfumurile arapesti"trebuie folosite cu precautie. Ele "imbata[]si omoara".



"Vis de opiu"



"Macedonski experimenta de timpuriu, literar vorbind[!]- subliniaza Adrian Marino -, senzatiile onirice artificiale" 8. Opiul nu era pentru el un simplu euforizant sau un stimulent al imaginatiei, ci abstragere din real si refugiu intr-un soi de "paradis artificial", in oniric si uitare. Sintagmele-cheie sunt la Macedonski "vis de opiu"(Rondelul oglindei, 1919) si "opiumul uitarii": "Iar cand soseste-al noptii miez / Ce-l urca-n slava imbatarii, / Deplin se da halucinarii / Ce-atunci e singurul sau crez, / Fumandu-si opiumul uitarii"(Rondelul opiumului, 1920).

El descrie ca un extatic lunga pipa pe care o foloseau boierii romani: "Rezemat de mescioara, traditionalul ciubuc de iasomie, terminat la partea superioara printr-o colosala imomea de chihlimbar, legata in aur si inconjurata cu peruzele si safire, asteapta, aproape stins, buzele menite sa-l reinsufleteasca, si sa imple odaia cu nouri albastri"  9. De altfel, martorii il descriu foun obiect similar la el acasa: "[] fuma mult - si nu din tigarete obisnuite. Avea o tigareta mai lunga, groasa, cu sidefuri incrustate in eben, o tigareta specifica din Orient, careia orientalii ii zic «imomea»". Ramane sa ne intrebam ce narcotic fumapoetul Macedonski cu aceste pipe speciale. Opiu? Hasis? Tutun amestecat cu opiu sau hasis? Un discipol al sau, poetul D. Karnabatt, vorbeste despre "divinul narcotic", fara sa-l numeasca: "[]fuma mult, foarte mult, sorbind adanc, cunesatiu, din divinul narcotic, pe cand privirile imbatate se pierdeau in nourul transparent de fum albastru ce-i inconjura figura. Fumand, parea un pasa poet, visator si voluptuos, din O mie si una de nopti" 10.

Anii 1966-1967 au marcat inceputul scurtei epoci de "liberalizare" a regimului comunist din Romania. Si totusi, lui Adrian Marino, cel mai important exeget al operei si biografiei lui Macedonski, i-a fost, in acea perioada, dificil sa vorbeasca deschis despre relatia poetului cu drogurile. Subiectul era tabu. Intituland Vise si "stupefiante"  ar fi trebuit sa trateze transant acest subiect, Adrian Marino pune "stupefiantele" intre ghilimele. Iar cand vorbeste despre evadarea poetului in "paradisuri artificiale", Marino precizeaza prudent ca este vorba de experimente "literare", nu reale11. Cu alte cuvinte, "literatura stupefiantelor"ar fi, la Macedonski, doar un "procedeu artistic de factura romantica" 12.

Si totusi, in vreo doua pasaje - ratacite intr-un hatis de eufemisme - Adrian Marino spune lucrurilor pe nume: "Din aceasta directie[, Baudelaire]vin poetului toate sugestiile de cultivare si intensificare a visului pe cale artificiala. Ceea ce-l face sa descopere, nu numai in forme indirecte, dar si din ce in ce mai specifice, inedita pe atunci - in literatura noastra - poezie a stupefiantelor". Sau, un alt pasaj semnat de Marino: "Atat de imperios si violent resimte uneori Macedonski aceasta nevoie de uitare si absorbtie, incat el trece la solutii extreme, radicale, de extaz integral, artificial. Atunci poetul descopera - efectiv - «betia» stupefiantelor, producatoare de vis greu, narcotic, invocat de Macedonski ca o eliberare" 13.



Ion Pillat



Iesit din mantaua parnasianului Macedonski si traducator al poeziilor lui Baudelaire, poetul simbolist Ion Pillat nu putea sa rateze tema - atat de generoasa - a visului provocat de halucinogene. O abordeaza, de pilda, intr-un poem compus dupa perioada sa parisiana, intitulat chiar Opium: "De-atatea nopti fumam otrava... / E iarasi un oras malez, / Cu luna galbena, bolnava, / Pe plantatiunea de orez / Perfect patrata ca o tava" 14. "Malez" este un frantuzism pentru "malaez". Localizarea nu este intamplatoare. Anume din limba malaeziana au preluat francezii termenul amok (intrat ca neologism si in limba romana), care denumeste halucinatiile provocate de abuzul de opiu (vezi nuvela lui Stefan Zweig, Amok, publicata in 1922). Acest "vis de opiu" a fost compus de Ion Pillat in acelasi an (1919) cu cel al lui Macedonski. Poemul a fost inclus intr-un volum cu titlu baudelaireian, Gradina intre ziduri (Paris, 1919 si Bucuresti, 1920), care evoca ideea de "paradis artificial".



1) Alexandru Macedonski, Opere, editie de Adrian Marino, Ed. pentru literatura, vol. VI, 1973, pp. 311, 630.

2) A. Marino, Viata lui Alexandru Macedonski, Ed. pentru literatura, 1966, p. 98.

3) Eugen Lovinescu, Revizuiri, Ed.Paralela 45, 2003, p. 154.

4) G. Calinescu, Viata lui M. Eminescu, Ed.Minerva, 1986, pp. 136-140.

5) G. Calinescu, Istoria literaturii romane, Ed.Minerva, 1986, p. 521.

6) Mateiu Caragiale, Opere, editie de Barbu Cioculescu, Ed.Univers enciclopedic, 2001, p. 39.

7) Mircea Anghelescu, Literatura romana si Orientul, Ed.Minerva, 1975, pp. 167-168.

8) A. Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, Ed. pentru literatura, 1967, p. 180.

9) G. Calinescu, Istoria literaturii romane, ed. cit., p. 528.

10) A. Marino, Viata lui Alexandru Macedonski, ed. cit., p. 343.

11) 11) A. Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, ed. cit., pp. 161, 180.

12) Alexandru Macedonski, Opere, VI, ed. cit., p. 630.

13) A. Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, ed. cit., pp. 176, 179.

14) Ov.S. Crohmalniceanu, Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, vol. II, Ed. Minerva, 1974, p. 108.

              
  http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-3-de-la-emil-botta-la-ion-barbu-4553.html

          14.05.2008
Scriitorii romani si narcoticele (3)De la Emil Botta la Ion Barbu
de ANDREI OISTEANU

Nu exista comentarii

Emil Botta si “lectia de opium”



Este greu de facut o documentare completa referitoare la relatia poetilor interbelici cu stupefiantele, si asta tocmai pentru ca subiectul a fost si, din pacate, a ramas tabu. Un subiect care, atunci cand nu este ignorat (cel mai adesea), este tratat dintr-o perspectiva morala, si nu dintr-una istorico-literara. Cateva exemple pot fi totusi date: Emil Botta, Ion Barbu, Ion Vinea, Tristan Tzara s.a.

Morfinofilia poetului Emil Botta tine de folclorul istoriei literaturii romane. Se stie si se vorbeste despre acest narav al poetului, dar nimeni nu scrie despre el. Unii comentatori par sa fi intuit narcofilia poetului. Comentandu-i volumul de debut Intunecatul april (care a primit Premiul Fundatiilor Regale in 1937), G. Calinescu foloseste expresii precum “mari halucinatii romantice”, “automatismul alienatilor” sau “divagatia dementiala” 1. La randul sau, recenzand acelasi volum, Mihail Sebastian reduce universul poetic al lui Emil Botta nu numai la “o lume de artificii, de mistere”, dar chiar si la “o lume de «paradis artificial»“. Nu cred ca este intamplator faptul ca Sebastian il compara pe Emil Botta cu alti poeti narcomani: Charles Baudelaire, A.E. Poe, Arthur Rimbaud (Rampa, 11 iulie 1937).

Unul dintre poemele lui Emil Botta, din volumul Pe-o gura de rai (1943), poarta titlul Coleridge, dupa numele opiomanului poet romantic englez Samuel Taylor Coleridge. O alta poezie se intituleaza chiar Lectia de opium (vol. Intunecatul april, 1937, p. 28). Simptomatic este faptul ca acest poem a fost exclus din toate reeditarile volumului din perioada comunista. In Lectia de opium, poetul - aflat printre “visatorii cu barbi colilii” - pare ca se “autodenunta” ca fumator de opiu: “Garbovit eram de maririle codrului, / pomul abuliei imi soptea numele: / Emil, fumatorule salbatec, tacut, / spune adio taramului acesta. (...) / Mainile opiomanilor cauta prin eter, / locul aventurilor diafane, / Vietile cari inca nu s-au nascut, / cersesc halucinate un sarut”.

Cateva elemente interesante privind starile depresive ale poetului oniroman rezulta dintr-un jurnal tinut in epoca de o prietena, regizoarea de teatru Jeni Acterian. “E[mil] B[otta] imi spunea trist - nota Jeni Acterian pe 3 ianuarie 1939 - ca s-a convins de zadarnicia si goliciunea chiar a «himerelor» pentru care mai traia. Zicea astea stand pe spate cu ochii in vid si uitand complet [de] toata lumea din jur.” Sau un alt pasaj de jurnal, datat 21 decembrie 1938, si mai interesant, mai ales din perspectiva unei regizoare: “E[mil Botta] a baut cam mult si l-a napadit disperarea. A inceput sa recite versuri. Intai Eminescu, apoi, nu chiar din senin, disperarea i-a atins un fel de dementa si a recitat clocotitor, nebun, cu ochi durerosi si gesturi grele tot ce i-a trecut prin minte. De la Joc secund pana la Duhovniceasca si la [Jules] Supervielle, versurile au umplut orele de noapte. Era beat, dar foarte lucid” 2. Chiar daca bause “cam mult”, “betia lucida” din acea noapte a tanarului poet pare sa indice anume o alta substanta psihotropa decat vinul (sau asociata cu acesta). “In timp ce vinul tulbura facultatile mintale - nota poetul narcoman Thomas de Quincey in 1821 -, opiul dimpotriva (daca este luat cum trebuie) creeaza o ordine si o armonie mintala desavarsita.” 3



Ion Barbu in Germania: cocaina si eter



Cazul poetului Ion Barbu este extrem de interesant, printre altele si pentru faptul ca poate fi (in buna masura) reconstituit4. Narcofilia lui Ion Barbu a inceput in 1921, cand avea 26 de ani, in Germania (la Göttingen si apoi la Berlin, Tübingen s.a.), unde s-a dus pentru a-si da doctoratul in matematica, la recomandarea profesorului sau Gheorghe Titeica.

Barbu a renuntat destul de repede la ideea doctoratului, inclusiv din cauza narcomaniei. “Din cauza unei prea lungi dezradacinari si a interesului meu, mereu viu, pentru experientele spirituale am luat (la Berlin) obiceiul anumitor stupefiante: eter si cocaina!”, se destainuie Barbu intr-o scrisoare adresata prietenului sau flamand Léo Delfoss. Din aceeasi epistola aflam despre periodicitatea practicii: “eterul meu cotidian si praful [de cocaine] saptamanal”, scrie Ion Barbu5. Ocazional, Ion Barbu isi administra cocaina impreuna cu prietenul sau Tudor Vianu, aflat si el la studii in Germania (voi reveni asupra acestui subiect).

Eterul este o substanta narcotica, folosita ca anestezic (din 1846), obtinuta prin fierberea alcoolului etilic cu acid sulfuric (“eter sulfuric”, cum i se spunea in epoca). Eteromanul devine rapid dependent de viciu si obligat sa-si creasca mereu doza zilnica. In anii 1880, Guy de Maupassant, de pilda, si-a descris eteromania in nuvele precum Pe apa, Vise s.a. Si Ernst Jünger si-a povestit experientele de intoxicare cu eter (cam in aceeasi zona si epoca cu Ion Barbu: la Hanovra, in 1918). Nu intamplator, eseul lui Jünger se intituleaza Pe urmele lui Maupassant 6. Intr-un autoportret de eteroman, Barbu se descrie pravalit intr-o profunda narcoza, ca in urma unei anestezii rahidiene: “Si nervi ce nu mai se-nfioara: / Lasate coarde: de pian / Poros, varos, rachidian / (Prea dureroase note albe / Paraliziei generale)”.

In ianuarie 1924, fiind la Cottbus, viitoarea sotie a lui Ion Barbu, Gerda Hossenfelder, ii gaseste acestuia in buzunar o cutiuta plina cu cocaina. Confesiunea agitata a lui Barbu e rememorata cu multa intelegere de Gerda, devenita Barbilian in iunie 1925. Intelegere nu doar pentru poetul Ion Barbu, dar si pentru alti poeti narcofili: “Printr-un prieten [Barbu] capatase intr-o zi drogul. Luase mai intai din curiozitate - nu trebuie sa uit ca era poet, iar eu stiam despre alti poeti ca incercasera senzatiile drogurilor! - i-a dat o stare de euforie, de eliberare. Mai pe urma si l-a procurat din cand in cand, ca sa uite mizeria sufleteasca in care se zbatea. Nu devenise sclavul drogului”. Diagnosticul Gerdei a fost incorect. De fapt, Ion Barbu devenise dependent de narcotice puternice. In februarie 1924, cu bani trimisi de parinti, de la Giurgiu, el a trebuit sa se intoarca rapid in Romania, ca sa uite “visul urat al Berlinului in plina decadenta, in plina nebunie a drogurilor” 7.

In memoriile sale, Serban Cioculescu a omagiat-o pe Gerda Barbilian pentru repunerea pe picioare a poetului care “alunecase parca definitiv” in narcomanie. Ea l-a gasit pe Ion Barbu in Germania “batut de vanturi, naucit de «paradisuri artificiale» si de aventuri erotice”, ea “l-a adunat de pe drumuri” si, pana la urma, ea “l-a dezintoxicat”  8. G. Calinescu nu a mentionat nimic despre narcofilia poetului, iar Ovid Crohmalniceanu a folosit o formula eufemistica, referindu-se insa mai ales la excesele erotice ale tanarului Barbu: in Germania, poetul a dus “o anume viata boema, ale carei paradisuri rau famate le evoca nu putine «versuri de circumstanta» barbiene” 9.



Ion Barbu in Romania: dezintoxicare si sevraj



Dar nici in tara Ion Barbu nu reuseste sa se smulga de sub dominatia narcoticelor, continuand sa consume cocaina si eter (probabil si morfina). Insemnarile lui Eugen Lovinescu, din cursul anului 1924, in jurnalul cenaclului Sburatorul, sunt relevante: “Reaparitie senzationala dar dezagreabila: I. Barbu! (...) complet descompus sufleteste” (3 martie 1924); “I. Barbu ma asteapta de la sorat 4: imi citeste poezia unui eteroman [= poemul Un personaj eteroman] - o fumisterie care nu mai e balcanica” (10 aprilie 1924); “I. Barbu citeste inca o zapacita poezie asupra cocainei [= probabil poemul Infatisare]” (4 mai 1924); “I. Barbu (...) imi povesteste aventurile amoroase din Germania ce l-au dus din desperare la... eter si cocaina” (13 mai 1924); “Prin Cismigiu, [cu Ion] Barbu - lunga convorbire. Era dupa o «stupefiare» si imi descrie senzatiile «drogei»“ (7 iulie 1924)10.

Depresia psihica prin care trece Ion Barbu se accentueaza si, la jumatatea lunii august 1924, poetul este internat pentru tratament psihiatric si dezintoxicare “la Marcuta”, spitalul de boli mintale amenajat in Manastirea Marcuta de langa Bucuresti. In pofida primelor diagnostice, extrem de pesimiste, Barbu depaseste perioada de sevraj, se inzdraveneste si paraseste spitalul dupa jumatate de an, in ianuarie 1925.

Si-a mai administrat Ion Barbu substante stupefiante dupa aceasta data? Nu stim cu siguranta. Se pare ca da. Serban Cioculescu isi aducea aminte ca, prin anii ‘30, poetul-matematician nu mai indraznea sa intre in farmacii sa-si cumpere eter. Il cunosteau toti farmacistii si nu ii mai vindeau dozele de care avea nevoie. De aceea Barbu il ruga pe Cioculescu sa intre el in farmacie ca sa-i cumpere flaconul de eter11.



“Excitantul cafelei” sub comunism



In timpul regimului comunist, Ion Barbu nu-si mai permitea sa-si stimuleze sistemul nervos decat band multe cafele, pana la intoxicare. Intr-o scrisoare din 7 decembrie 1946, adresata prozatorului Oscar Lemnaru, Barbu se scuza ca de o saptamana nu a mai calcat la “Clubul Edgar Poe”, pe care il infiintasera de curand: “[Sunt] grav intoxicat cu filtre [de cafea], acesta e motivul. Luam pana la 3 si 4 [filter] pe zi” 12.

De regula, poetul isi bea cafelele, incepand de dimineata, la cafeneaua Capsa. Acolo si lucra, compunandu-si cursurile de matematica si poeziile. Serban Cioculescu, si el “capsist”, il descrie ca pe un cafeinoman inrait, compunand un portret cvasi-urmuzian: “Un cap rotund, lucios ca o bila, plesuv, cu parul lateral ravasit, cu o pereche de mustati, din care se prelingea cafeaua sorbita cu lacomie (...), cu niste enormi ochi verzi, de halucinat”.

Pe la inceputul anilor ‘50 cafeaua de la Capsa a inceput sa fie diluata (una dintre urmarile dictaturii proletariatului). Din aceasta cauza, la 27 noiembrie 1951, poetul a facut o criza de nervi si a parasit “spelunca”, trantind usa. Nu inainte insa de a scrie in Condica de sugestii si reclamatii a celebrei cafenele un text memorabil, in care se plangea sarcastic de faptul ca, neservindu-i-se “excitantul cafelei” de care are o “nevoie imperioasa”, se produce un “sabotagiu la planul cincinal”. Serban Cioculescu a avut inspiratia sa copieze aceasta pagina de istorie literara13.



Poezia, intre matematica si narcoza



La 23 de ani dupa dezintoxicare (1924), Ion Barbu inca mai vorbea de narcomania sa ca de o “specialitate proprie”. In 1947, de pilda, Barbu ii scria urmatoarele tinerei poete Nina Cassian: “Voi putea distruge legenda ca am fost ori sunt modernist? E o eroare care s-a acreditat din vina indoitei mele specialitati: toxicomania si matematica, pe care n-am stiut sa le tin bine, sa nu [se] prelinga in scrisul meu” 14.

In mod incifrat, el admisese public, inca din 1935, faptul ca Poezia sa se afla undeva la mijloc, “strivita” intre Matematica (“veracitatea cartesiana”) si Narcoza (“navigarea prin somnul controlat” - o formula demna de poetii avangardisti ai epocii). Intr-un eseu codificat (ramas neinteles de critici), Barbu a recunoscut ca, fiind in Germania la inceputul anilor ‘20, a gresit (“fata de legea mea interna”) inaintand prea departe (“mai departe decat as fi vrut”) “catre faptele de somn” - o metafora incifrata a narcofiliei. “Credeam insa pe atunci in Poesie si aduceam, in adancirea ei, o veracitate cartesiana si o ardoare de navigator. Natura ei [= a Poesiei] imi aparea identica somnului controlat.” 15 Charles Baudelaire spunea ca dragostea dintre poet si narcotice da nastere Poeziei: “Din dragostele noastre sa iasa Poezia” (Sufletul vinului, 1857). Ion Barbu pare sa sugereze existenta unei relatii de tip ménage à trois (poet + narcotice + matematica = Poezie), cu toate splendorile si mizeriile pe care o astfel de ecuatie le presupune.

Eseul-marturisire publicat in 1935 si confesiunea epistolara facuta Ninei Cassian in 1947 sunt extrem de importante pentru intelegerea poeziei lui Ion Barbu. El admite, in mod explicit, faptul ca experientele sale narcotice “s-au prelins” in poezie, cateodata impotriva dorintei sale. Cu alte cuvinte, el recunoaste ca narcomania l-a marcat nu numai existential, ci si estetic.

Evident, in unele poezii de inceput (Dionisiaca, Panteism s.c.l.) semnate de Ion Barbu - influentat de Nietzsche, cel din Nasterea tragediei - sunt descrise extatice ritualuri dionisiace, cu menade in delir, intoxicate cu vin si iedera (“vinul desfatarii”, betia “dezmarginirii”, “vitala Histerie”, “infricosata chemare a Menadei”, “calda, impudica Cybela”, “Daruitorul Betiei e aproape”, “sa freamate Orgia!” etc.).

Dar e mult mai mult decat atat. In poemele lui Barbu de dupa 1921 pot fi decelate destule trimiteri - mai mult sau mai putin evidente - la stupefiante propriu-zise: “Prin sure si inalte pustiuri de eter” si “goana unor naluci opiacee” (Cand va veni declinul) sau “Sangele, ca laptele,/ Morfina l-a taiat...” (Infrarealism) sau “Deci versul meu legat in largi turbane, / De lanci zbarlit, ca teasta unei cegi, / Cu albele-i prapastii si capcane / De munti opiomani, nu-l intelegi” (Portret).

Poezia Infatisare (1924) pare a fi descrierea versificata a unei “calatorii” (“trip”) datorate unei prize de cocaina. De la presararea pe luciul oglinzii a “raului” de “pudra” de cocaina pentru a fi aspirata pe nas (“pudreaza raul tragic in oglinda”), pana la descrierea efectelor psiho-somatice asupra poetului cocainoman: “dintii inverziti de duh de somn” (“dinti verzi” au mestecatorii de frunze de coca), “gand inghetat”, zapada “ninge in crestet, ca intr-un parc, pe encefal” (in argoul narcomanilor, “zapada” = pudra alba de cocaina), “ochiul: disc lunar lunecator” (dilatarea pupilei, midriaza, este un simptom al intoxicarii cu cocaina), “gandul - sprinten fulger” s.a.m.d. Poezia a fost scrisa in primavara anului 1924 si are ca motto un vers din Edgar Allan Poe: “Iata! e-o noapte de gala”.

Dar nu numai referirea la stupefiante in poezia sa este importanta, ci si modul in care acestea i-au influentat viziunea estetica si exprimarea poetica. In episodul din numarul viitor al revistei 22 voi incerca sa interpretez anume din aceasta perspectiva poemul barbian Riga Crypto si lapona Enigel. In orice caz, “paradisul artificial” in care evada abstractul si ermeticul Ion Barbu cu ajutorul unor droguri “reci” (cocaina, eter) se deosebeste esential de cel in care evada parnasianul si simbolistul Alexandru Macedonski cu ajutorul unor droguri “calde” (hasis, opiu). “Castelul tau de gheata l-am cunoscut, Gandire!”, scrie Ion Barbu. “Parnasienii nu se exprima niciodata asa”, conchide pe buna dreptate Tudor Vianu16.



1) G. Calinescu, Istoria literaturii romane, Minerva, 1986, p. 904.

2) Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de multumit (1932-1947), text ales de Arsavir Acterian, editie ingrijita de Doina Uricariu, Humanitas, 2007, pp. 258 si 265.

3) Thomas de Quincey, Confesiunile unui opioman englez, Ed. pentru literatura universala, 1969, p. 204.

4) Ii multumesc pentru sugestii prietenului Serban Foarta - o calauza de lux in “Tinutul Ion Barbu”.

5) Ion Barbu in corespondenta, Minerva, 1982, p. 133.

6) Ernst Jünger, Approches, drogues et ivresse, Gallimard, Paris, 1973, pp. 225-245.

7) Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Cartea Romaneasca, 1979, pp. 148-151.

8) Serban Cioculescu, Amintiri, Editie de Simona Cioculescu, Ed. Muzeul Literaturii Romane, 2007, pp. 319-320.

9) Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, Minerva, 1974, vol. II, pp. 446-447.

10) Eugen Lovinescu, “Sburatorul”. Agende literare, Editie de Monica Lovinescu si Gabriela Omat, Minerva, 1993,

vol. I, pp. 55-85.

11) Ii multumesc Simonei Cioculescu pentru aceasta informatie provenita de la Serban Cioculescu.

12) Ion Barbu, Joc secund, Editie de Romulus Vulcanescu, Cartea Romaneasca, 1986, p. 207.

13) Serban Cioculescu, Amintiri, ed. cit., pp. 310-313.

14) Ion Barbu in corespondenta, ed. cit., 1982, p. 118.

15) Ion Barbu, Prometeu desrobit, in Facla, nr. 1351, 3 august 1935, p. 2. Ii multumesc Terezei Culianu-Petrescu pentru semnalarea acestui articol putin cunoscut.

16) Tudor Vianu, Ion Barbu, Cultura Nationala, 1935, p. 30.



(Continuare in numarul urmator)

http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-4brion-barbu---ciuperca-halucinogena-4569.html

        21.05.2008
Scriitorii romani si narcoticele (4)Ion Barbu - ciuperca halucinogena
de ANDREI OISTEANU

2 comentarii

Balada eterica



 Dosarul exegezelor poemului Riga Crypto si lapona Enigel este voluminos. Nu-l voi deschide acum. Voi aminti doar ca poemul a fost socotit ca fiind o "balada" (Ion Barbu insusi), un "cantec batranesc de nunta" (Tudor Vianu), o "fantezie" (Al. Philippide), un "basm" (Nicolae Manolescu), o "anecdota" (Serban Cioculescu), o "fabula", de fapt o "cantafabula" (Serban Foarta). Hermeneutii barbieni s-au intrecut in a face analiza ezoterica si exoterica a ceea ce s-a numit "un Luceafar  [eminescian] cu rolurile inversate" (Nicolae Manolescu). Este evident faptul ca "balada" lui Ion Barbu are mai multe paliere de citire, cu mai multe chei de decriptare. Ma voi opri acum doar la unul dintre ele, care a fost neglijat. "Daca o poezie admite o explicatie - spunea Ion Barbu insusi -, rational admite atunci o infinitate. O exegeza nu poate deci fi in niciun caz absoluta."1

 Pentru a intelege poemul Riga Crypto si lapona Enigel, trebuie intelese conditiile in care a fost compus. Nu avem vreo nota a autorului care sa insoteasca balada, asa cum s-a pastrat in cazul unui alt poet narcoman, S.T. Coleridge, la poemul Kubla Khan or A Vision in a Dream: "Acest fragment (…) a fost compus intr-o forma de reverie indusa de doua granule de opiu (…), in toamna anului 1797"2.

 Avem totusi unele surse, destul de detaliate. In plina perioada de intoxicare cu stupefiante (cocaina si eter), Ion Barbu a scris Riga Crypto si lapona Enigel in Germania, la Tübingen, intr-o seara de octombrie 1923. "Ma luptam in camera mea cu chinurile eterului", isi aduce aminte Ion Barbu intr-o scrisoare din 1927 catre prietenul sau flamand Léo Delfoss3 .



 Lapona Enigel si norvegiana Helga



 Poetul traversa, atunci, o dubla criza. In afara de "chinurile eterului" (si ale cocainei), Ion Barbu era macinat, in acea perioada (inclusiv in acea seara), de chinurile singuratatii. "Am inceput sa ma rog de Spiritul acelei ore ca sa puna capat acelei singuratati", scrie poetul in aceeasi scrisoare. Trecusera doar cateva luni de cand fusese parasit (in mai 1923) de iubita lui mai varstnica, pictorita norvegiana Helga, pe care o cunoscuse la expozitia ei din München. Ea a fost - cu cuvintele sotiei poetului, Gerda Barbilian - "marea dragoste" a lui Ion Barbu, "singura femeie pe care a iubit-o sincer, la care s-a gandit cu duiosie pana la sfarsitul vietii", "singura pentru care a suferit cu desperare, pana in adancul sufletului". Despartirea de Helga "i-a zguduit viata", lasandu-l pe poet "descumpanit, adanc deprimat, desperat"4 .

 Intr-o astfel de stare se afla Ion Barbu in seara aceea de toamna a anului 1923. Narcotizat cu eter (al carui nivel scadea ingrijorator din "flaconul blestemat"), poetul adoarme si - dupa modelul Coleridge, pe care-l admira - viseaza "urzeala baladei". "Originea baladei rigai Crypto este onirica, cu siguranta (…). Cel putin ca intentie si ca schema; caci compozitia s-a dezvoltat si desavarsit in momente de luciditate", ii scrie Barbu lui Léo Delfoss.

 Am motive sa cred ca Enigel, pastorita transhumanta din Laponia - care, din "tari de gheata urgisita", coboara cu turmele ei de reni "mai la sud" (in Germania?) -, este numele incriptat al norvegienei Helga. De altfel, Ion Barbu insusi vorbeste despre "cadrul scandinav al poemului", un cadru geo-cultural motivat de el printr-o nevoie "cu totul intima". Face acest lucru in scrisoarea catre prietenul Delfoss in care ii prezinta coordonatele autobiografice in care s-a nascut poemul: "Eu credeam  [ca] elementele: ciupearca, fragi, lapona, tari de ghiata, reni [si ursul alb - adaug eu, A.O.] [sunt] pe deplin justificate de necesitatea, cu totul intima pentru mine ssic!t, de a da un cadru scandinav poemului"5 .

 Lapona Enigel n-ar fi singura ipostaza poetica a iubitei sale Helga. Ar mai fi atat "neclatinatul idol El Gahel" din "tara lui norvega" (Isarlak), cat si "rusalca unui iezer scandinav" (Portret), cum a aratat Serban Foarta6 . Incifrarea practicata de Ion Barbu a dat roade. Nici macar (sau mai ales) sotia sa nu a avut acces la cifru: "El n-a scris adevarate poezii de dragoste, in orice caz, niciuna pentru Helga", considera eronat Gerda Barbilian7 .



"Epouser cfest mourir un peu"



 Legat de episodul despartirii de Helga, tema nuntii (centrala in "balada rigai Crypto") il preocupa asiduu pe Ion Barbu. Chiar in perioada genezei poemului Riga Crypto si lapona Enigel (in octombrie 1923) poetul a cerut-o in casatorie pe Gerda in mod cu totul neasteptat8 . Simtea probabil ca viata sa, extrem de dezordonata din punct de vedere erotic si narcotic (se autodefinea ca un barbat "etero-hetero-sexual"), s-ar putea echilibra in preajma unei sotii intelegatoare.

 Cu vreo doi ani inainte de acest episod (in noiembrie 1921), iminenta nuntii prietenului sau din Giurgiu, Simon Bayer, il nelinistise profund. "A spune ca  [vestea logodnei tale] m-a bucurat, ar fi sa te mint. (c) Epouser cfest mourir un peu", ii scria el frust, o scrisoare atipica adresata unui mire. Dar era la Barbu si o abia mascata invidie: "E inanitatea vietii de perpetuu flacau, la care ma osandesc obiceiuri tiranice(?) si sila pentru propria-mi necuratie(?), opusa celuilalt fel de viata, al tau de acum: potolit, rodnic, binecuvantat"9 . Probabil ca formulele de tip "sila pentru propria necuratie" si "obiceiuri tiranice" care "osandesc la inanitatea vietii" fac aluzie la excesele narcotice (si erotice) ale poetului.



Riga Crypto - Regele ciupercilor halucinogene



 Daca admitem ca lapona Enigel este norvegiana Helga, trebuie sa admitem si ca Riga Crypto (necoapta ciuperca plesuva) este - in sens matein - "craiul" Ion Barbu ("perpetuu flacau", chel de tanar). Intrebarea este de ce si-a ales Ion Barbu ca alter ego o planta inferioara, o ciuperca, o criptogama ce nu face flori ("nu voia sa infloreasca")? "Nu este desigur o intamplare - crede Tudor Vianu in 1935 - ca personajul este o ciuperca."10 Dar, din pacate, istoricul literar (si prietenul bun al poetului) nu a adus niciun argument de ce "nu este o intamplare". Prin adverbul "desigur", Vianu sugereaza ca ar fi vorba de o evidenta care n-ar mai trebui formulata. De fapt, adevarata intrebare ar fi: in ce soi de ciuperca s-a autoperceput poetul? Am sa incerc sa raspund.

 In epistola amintita mai sus, cea catre prietenul Léon Defloss, Barbu scrie ca regele Crypto este anume "o Ciupearca roscata" ("un Champignon rosé"), fara sa dea si alte detalii. Revenind insa la balada, putem incerca sa identificam specia. Fiind o "riga crypto [gama]", "Crypto regele-ciupearca" este evident un rege al buretilor ("imparatea peste bureti"). Soarele, care "e rosu, mare [si] pete are fel de fel", se oglindeste in "chelia" palariei ciupercii ("se oglindi in pielea-i cheala"). Cu alte cuvinte, palaria ciupercii este tot rosie cu pete. Un alt element cromatic, dar si toxicologic, reiese din balada: cand se coace la soare, ciuperca musteste de "venin si rosu untdelemn". Pare sa fie vorba chiar de specia "burete pestrit", adica patat. Este o ciuperca psihotropa, cu picior alb si palarie rosie cu pete albe (tipica pentru reprezentarile infantile), adica regele ciupercilor halucinogene: Amanita muscaria (popular muscarita sau palaria sarpelui)11. Interesant este faptul ca un soi comestibil de ciuperca din specia Amanita are nu mai putin de trei denumiri "regale": Amanita caesarea, craita si burete domnesc. Consumata in cantitati mici, ciuperca Amanita muscaria are puternice efecte psihotrope. Ea provoaca "nebunie". Expresia romaneasca "doar n-am mancat bureti" (cu sensul "doar n-am innebunit") se refera la consumul (in)voluntar de astfel de bureti pestriti. In cantitati mari ciuperca este letala. Se pare ca imparatul Tiberius Claudius a fost otravit de sotia sa Agrippina cu muscarita, ca sa il aduca pe tron pe fiul ei Nero. Plinius cel Batran a identificat gresit ciuperca ucigasa cu boletus (manatarca). El se mira ca aceasta "delicatesa culinara" a putut sa-l otraveasca mortal pe imparatul roman. Din descrierea ciupercii facuta de Plinius rezulta insa ca a fost vorba de Amanita muscaria: "Culoare de un rosu deschis (c) si niste pete albe pe palarie ca niste picaturi" (Naturalis Historia, XII, 46).

 Efectele halucinogene si psihotrope ale acestei ciuperci erau cunoscute nu numai in India si Iran (sub numele probabil de Soma si Haoma)12, in Asia Centrala si de Nord (de catre samani), dar si in Europa arhaica (de catre vrajitoare). Specialistii sunt de regula de acord cu faptul ca ciuperca muscarita era folosita ca un foarte puternic drog de catre tinerii din confreriile initiatice (Männerbünde) si de razboinicii vikingi (berserkr = imbracati in "blana de urs"), pentru provocarea starilor de furor religiosus, stari de care amintesc autorii clasici cand descriu naravurile populatiilor indo‑europene, inclusiv cele ale scitilor, iranienilor, geto‑dacilor si germanicilor.



Este simptomatic faptul ca, in starea de toxicomanie si deprimare pe care o traversa Ion Barbu in Germania sfarsitului de an 1923, el s-a autodesemnat in poem ca o ciuperca psihotropa care innebuneste. Peste doar cateva luni, in februarie 1924, el va pleca bolnav de nervi in Romania. La 3 martie, Eugen Lovinescu il intalneste la Bucuresti "complet descompus sufleteste". Peste alte cateva luni (13 august 1924) Barbu va fi internat la un spital de boli mintale pentru dezintoxicare.



Samanismul si tehnicile extazului



 Enigel, pastorita transhumanta de reni din Laponia, pare sa fie o femeie-saman. Limbajul ei totemic o defineste ca atare: "ursul alb mi-e varul drept" sau "ma-nchin la soarele-ntelept" sau "roata alba mi-e stapana" etc. Pe de alta parte, pastorul (= pástorul) este, de regula, simbolul preotului. Mircea Eliade a studiat samanismul din nordul Eurasiei si "tehnicile arhaice ale extazului" (este chiar subtitlul cartii sale Samanism). A studiat samanismul in general, dar si pe cel practicat de laponi. Iata cateva coordonate ale acestuia: femeile pot fi samani. Samanii laponi ingereaza ciuperca psihedelica Amanita muscaria pentru a intra in transa extatica; la laponi soarele e zeu, iar ursul este animalul-spirit in care samanul "se transforma". Samanii laponi stiu limba-secreta cu care pot comunica cu spiritele naturii (animale, plante) etc.13

 Riga Crypto, "mirele poienii", o imbie pe lapona Enigel sa-l culeaga. Dar buretele pestrit nu e copt destul. Fiind "perpetuu flacau", regele e prea "plapand", e "crud" si "firav". "Asteapta de te coace", ii spune vrajitoarea Enigel. Cum am spus, la caldura soarelui, "sucul dulce" din "inima ascunsa" (cryptos) a ciupercii se "inacreste" si se transforma in "venin si rosu untdelemn". Intr-adevar, muscarita tanara are "suc dulce", e comestibila. Abia la maturitate "ascunsa-i inima plesneste", ciuperca devenind toxica si psihedelica. In poem, abia la sfarsit, in penultima strofa, se vorbeste de "nebunia" ciupercii: "Pahar e gandul, cu otrava,/Ca la nebunul riga Crypto". Si asta dupa ce "focul [Soarelui] inima i-a fript-o".

 De fapt, nu regele-ciuperca e nebun. Cum spuneam, ciuperca produce "nebunie", fiind delirogena. In germana, buretele-pestrit (Amanita muscaria) se numeste chiar "Ciuperca nebunilor". Multe plante psihotrope provoaca un fel de "nebunie". Unele chiar poarta nume precum "nebunarita" (maselarita) sau "bolanzeala/bolandarita" (ciumafaia)14. Acestea din urma sunt chiar plantele cu care "nebunul" Riga Crypto se va insoti in finalul baladei. Intr-adevar, el se inhaiteaza cu un alt "crai" ("De a ramas sa rataceasca/Cu alta fata, mai craiasca"), tot un psihotrop, anume cu "laurul-balaurul" (laur = ciumafaie = Datura stramonium). Impreuna cu acesta, Riga Crypto va cheltui toti banii ("aurul sa-l toace") si isi va face de cap, poate chiar cu "vrajitoarea minatarca, de la fantana tineretii". Nu este vorba de o ciuperca "vrajitoare", ci de o ciuperca "a vrajitoarelor" care provoaca "tinerete" (in farmacia populara franceza Datura stramonium se numeste chiar Herbe aux sorcières).

 Pana la urma, "nebunul" rege-ciupearca isi alege ca "imparateasa" maselarita, zisa si nebunarita, insotindu-se evident cu o planta de rangul lui. Este o planta de familie buna, a Solanaceelor, ruda apropiata cu nobila Doamna Matraguna. "Cu maselarita-mireasa,/Sa-i tie de imparateasa". Nimic nu este intamplator in balada lui Ion Barbu. Maselarita (Hyoscyamus niger) este o planta psihotropa, dar si un puternic afrodiziac, care stimuleaza nuntirile.



Nunta psihedelica



 In secolele XV-XVII, alchimistii faceau apel la arta emblemei si a alegoriei pentru a transmite, in mod criptat, informatii (retete chiar) privind "arta" lor. Ceea ce era "nunta (al)chimica" la ezotericii renascentisti (vezi Chymische Hochzeit, de Christian Rosencreutz, 1459), este "nunta psihedelica" la poetul-matemacian Ion Barbu. Vorbind despre poezia "ermetica" din volumul Joc secund al lui Ion Barbu, Ovid Crohmalniceanu comenteaza: "Scrierile ermetice urmareau sa comunice anumite lucruri sub o forma «criptica», dificila, cu scopul de a permite accesul la cunoasterea lor numai spiritelor care sunt vrednice sa afle marile taine si o dovedesc, biruind obstacolele textului, simbolistica lui secreta"15.

 In balada Riga Crypto si lapona Enigel este vorba doar partial de o "nunta ratata", crede Serban Foarta16. Este drept ca nu se consuma insotirea inter-regn (uman-vegetal), cea dintre lapona Enigel (scandinava Helga) si regele-ciupearca (balcanicul Barbilian), cea dintre om ("fiara batrana") si criptogama ("faptura mai firava"). O nunta imposibila, deci  ratata atat in viata, cat si in balada. Pana la urma, insa, se produce o nunta in cadrul aceluiasi regn (vegetal-vegetal). Motivul "nuptiilor ratate" apare cand mirii se dovedesc incompatibili, dar nu numai cand sunt "prea apropiati" (tema incestului, vezi balada Soarele si Luna), ci si cand sunt "prea departati" (Luceafarul, Riga Cryptoc).

 Poemul Riga Crypto si lapona Enigel este (si) o alegorie cu informatii incifrate si limbaj criptic privind plantele psihotrope. Se poate pune intrebarea de unde avea poetul atatea cunostinte despre acest vast si specific subiect, inclusiv despre narcotice in general. Avea lecturi in aceasta privinta? Se pare ca da. De pilda, Ion Barbu avea cunostinta ca anume in orasul "lui", la Göttingen, in 1859, fusese izolata cocaina din frunze de coca (un detaliu de istoria stiintei) si ca in 1798-1799 Samuel Taylor Coleridge, fiind student la Universitatea din Göttingen, consumase opiu si scrisese poezii: "Drumurile de acum 14 ani  [= 1921] - scria Barbu intr-un articol din 1935 - m-au dus pana in orasul Göttingen, unde Coleridge a stat cum se stie cufundat intr-o puternica visare [sic!]". In acelasi articol, poetul era indignat de faptul ca "morala filistina isi satisface adesea, in scormonirea acestor biografii putin cam speciale [Poe, Coleridge, de Quincey s.a.], o curiozitate joasa si pofta de scandal"17.

 Ion Barbu a fost mereu interesat (si adesea influentat) de operele altor scriitori narcomani: A.E. Poe, S.T. Coleridge, Thomas de Quincey, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud s.a. In adolescenta, invatase engleza ca sa-l poata citi pe A.E. Poe in original. Poemul Falduri, dedicat unui personaj al acestuia (William Wilson), a fost scris de Barbu in 1926. In 1929 el citea entuziasmat cartea lui Thomas de Quincey (autodeclaratul papa al "Bisericii opiului"), Confessions of an English Opium-Eater (1822), o carte pe care Ion Barbu o considera ca fiind "una din cele mai frumoase din cate cunosc"18.



(continuare in numarul urmator)



1) Ion Barbu, Versuri si proza, Minerva, 1970, p. 184.

2) Andrada Fatu-Tutoveanu, Literatura si extaz artificial, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2005, p. 102. Este o carte care, din pacate, ignora complet spatiul cultural romanesc.

3) Ion Barbu in corespondenta, Editura Minerva, 1982, pp. 141-142.

4) Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Cartea Romaneasca, 1979, pp. 138-146.

5) Ion Barbu in corespondenta, ed. cit., p. 142.

6) Serban Foarta, Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, Facla, Timisoara, 1980, pp. 48, 131.

7) Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, ed. cit., p. 138.

8) Idem, p. 146.

9) Ion Barbu in corespondenta, ed. cit., p. 78.

10) Tudor Vianu, Ion Barbu, Cultura Nationala, Bucuresti, 1935, p. 61.

11) Ov.S. Crohmalniceanu a intuit faptul ca Riga Crypto este o ciuperca otravitoare, "cu pete rosii pe umbrela" (Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, vol. II, Minerva, 1974, p. 463). Nu cred insa ca balada lui Ion Barbu este, cum spunea Crohmalniceanu, "o legenda explicativa a originii ciupercilor otravitoare", adica un "deceu" (Serban Foarta) sau o legenda etiologica.

12) Dosarul identificarii plantei mitice Soma-Haoma este urias si nu intentionez sa-l deschid aici (vezi Encyclopaedia Iranica, s.v. Haoma). Teoria conform careia bautura Soma-Haoma ar fi fost un extract din ciuperca Amanita muscaria a fost sustinuta de unii savanti (R. Gordon Wasson, Claude Lévi-Strauss s.a.). Vezi si contributia la acest subiect a lui Arion Rosu (Les conceptions psychologiques dans les textes médicaux indiens, publications de lfInstitut de Civilisation Indienne, 43, Paris, 1978). Ii multumesc Mihaelei Timus pentru ajutorul bibliografic acordat.

13) Mircea Eliade, Shamanism. Archaic Techniques of Ecstasy, Princeton University Press, 1974, pp. 15, 93, 96, 176, 278, 399-401.

14) Vezi A. Oisteanu, Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca, Polirom, 2004, sectiunea Narcotice si halucinogene la geto-daci si romani, p. 369-412.

15) Ov.S. Crohmalniceanu, ed. cit., p. 454.

16) Serban Foarta, ed. cit., p. 32.

17) Ion Barbu, Prometeu desrobit, Facla, nr. 1351, 1935, p. 2.

18) Ion Barbu in corespondenta, ed. cit., p. 148.
Balada eterica



 Dosarul exegezelor poemului Riga Crypto si lapona Enigel este voluminos. Nu-l voi deschide acum. Voi aminti doar ca poemul a fost socotit ca fiind o "balada" (Ion Barbu insusi), un "cantec batranesc de nunta" (Tudor Vianu), o "fantezie" (Al. Philippide), un "basm" (Nicolae Manolescu), o "anecdota" (Serban Cioculescu), o "fabula", de fapt o "cantafabula" (Serban Foarta). Hermeneutii barbieni s-au intrecut in a face analiza ezoterica si exoterica a ceea ce s-a numit "un Luceafar  [eminescian] cu rolurile inversate" (Nicolae Manolescu). Este evident faptul ca "balada" lui Ion Barbu are mai multe paliere de citire, cu mai multe chei de decriptare. Ma voi opri acum doar la unul dintre ele, care a fost neglijat. "Daca o poezie admite o explicatie - spunea Ion Barbu insusi -, rational admite atunci o infinitate. O exegeza nu poate deci fi in niciun caz absoluta."1

 Pentru a intelege poemul Riga Crypto si lapona Enigel, trebuie intelese conditiile in care a fost compus. Nu avem vreo nota a autorului care sa insoteasca balada, asa cum s-a pastrat in cazul unui alt poet narcoman, S.T. Coleridge, la poemul Kubla Khan or A Vision in a Dream: "Acest fragment (…) a fost compus intr-o forma de reverie indusa de doua granule de opiu (…), in toamna anului 1797"2.

 Avem totusi unele surse, destul de detaliate. In plina perioada de intoxicare cu stupefiante (cocaina si eter), Ion Barbu a scris Riga Crypto si lapona Enigel in Germania, la Tübingen, intr-o seara de octombrie 1923. "Ma luptam in camera mea cu chinurile eterului", isi aduce aminte Ion Barbu intr-o scrisoare din 1927 catre prietenul sau flamand Léo Delfoss3 .



 Lapona Enigel si norvegiana Helga



 Poetul traversa, atunci, o dubla criza. In afara de "chinurile eterului" (si ale cocainei), Ion Barbu era macinat, in acea perioada (inclusiv in acea seara), de chinurile singuratatii. "Am inceput sa ma rog de Spiritul acelei ore ca sa puna capat acelei singuratati", scrie poetul in aceeasi scrisoare. Trecusera doar cateva luni de cand fusese parasit (in mai 1923) de iubita lui mai varstnica, pictorita norvegiana Helga, pe care o cunoscuse la expozitia ei din München. Ea a fost - cu cuvintele sotiei poetului, Gerda Barbilian - "marea dragoste" a lui Ion Barbu, "singura femeie pe care a iubit-o sincer, la care s-a gandit cu duiosie pana la sfarsitul vietii", "singura pentru care a suferit cu desperare, pana in adancul sufletului". Despartirea de Helga "i-a zguduit viata", lasandu-l pe poet "descumpanit, adanc deprimat, desperat"4 .

 Intr-o astfel de stare se afla Ion Barbu in seara aceea de toamna a anului 1923. Narcotizat cu eter (al carui nivel scadea ingrijorator din "flaconul blestemat"), poetul adoarme si - dupa modelul Coleridge, pe care-l admira - viseaza "urzeala baladei". "Originea baladei rigai Crypto este onirica, cu siguranta (…). Cel putin ca intentie si ca schema; caci compozitia s-a dezvoltat si desavarsit in momente de luciditate", ii scrie Barbu lui Léo Delfoss.

 Am motive sa cred ca Enigel, pastorita transhumanta din Laponia - care, din "tari de gheata urgisita", coboara cu turmele ei de reni "mai la sud" (in Germania?) -, este numele incriptat al norvegienei Helga. De altfel, Ion Barbu insusi vorbeste despre "cadrul scandinav al poemului", un cadru geo-cultural motivat de el printr-o nevoie "cu totul intima". Face acest lucru in scrisoarea catre prietenul Delfoss in care ii prezinta coordonatele autobiografice in care s-a nascut poemul: "Eu credeam  [ca] elementele: ciupearca, fragi, lapona, tari de ghiata, reni [si ursul alb - adaug eu, A.O.] [sunt] pe deplin justificate de necesitatea, cu totul intima pentru mine ssic!t, de a da un cadru scandinav poemului"5 .

 Lapona Enigel n-ar fi singura ipostaza poetica a iubitei sale Helga. Ar mai fi atat "neclatinatul idol El Gahel" din "tara lui norvega" (Isarlak), cat si "rusalca unui iezer scandinav" (Portret), cum a aratat Serban Foarta6 . Incifrarea practicata de Ion Barbu a dat roade. Nici macar (sau mai ales) sotia sa nu a avut acces la cifru: "El n-a scris adevarate poezii de dragoste, in orice caz, niciuna pentru Helga", considera eronat Gerda Barbilian7 .



"Epouser cfest mourir un peu"



 Legat de episodul despartirii de Helga, tema nuntii (centrala in "balada rigai Crypto") il preocupa asiduu pe Ion Barbu. Chiar in perioada genezei poemului Riga Crypto si lapona Enigel (in octombrie 1923) poetul a cerut-o in casatorie pe Gerda in mod cu totul neasteptat8 . Simtea probabil ca viata sa, extrem de dezordonata din punct de vedere erotic si narcotic (se autodefinea ca un barbat "etero-hetero-sexual"), s-ar putea echilibra in preajma unei sotii intelegatoare.

 Cu vreo doi ani inainte de acest episod (in noiembrie 1921), iminenta nuntii prietenului sau din Giurgiu, Simon Bayer, il nelinistise profund. "A spune ca  [vestea logodnei tale] m-a bucurat, ar fi sa te mint. (c) Epouser cfest mourir un peu", ii scria el frust, o scrisoare atipica adresata unui mire. Dar era la Barbu si o abia mascata invidie: "E inanitatea vietii de perpetuu flacau, la care ma osandesc obiceiuri tiranice(?) si sila pentru propria-mi necuratie(?), opusa celuilalt fel de viata, al tau de acum: potolit, rodnic, binecuvantat"9 . Probabil ca formulele de tip "sila pentru propria necuratie" si "obiceiuri tiranice" care "osandesc la inanitatea vietii" fac aluzie la excesele narcotice (si erotice) ale poetului.



Riga Crypto - Regele ciupercilor halucinogene



 Daca admitem ca lapona Enigel este norvegiana Helga, trebuie sa admitem si ca Riga Crypto (necoapta ciuperca plesuva) este - in sens matein - "craiul" Ion Barbu ("perpetuu flacau", chel de tanar). Intrebarea este de ce si-a ales Ion Barbu ca alter ego o planta inferioara, o ciuperca, o criptogama ce nu face flori ("nu voia sa infloreasca")? "Nu este desigur o intamplare - crede Tudor Vianu in 1935 - ca personajul este o ciuperca."10 Dar, din pacate, istoricul literar (si prietenul bun al poetului) nu a adus niciun argument de ce "nu este o intamplare". Prin adverbul "desigur", Vianu sugereaza ca ar fi vorba de o evidenta care n-ar mai trebui formulata. De fapt, adevarata intrebare ar fi: in ce soi de ciuperca s-a autoperceput poetul? Am sa incerc sa raspund.

 In epistola amintita mai sus, cea catre prietenul Léon Defloss, Barbu scrie ca regele Crypto este anume "o Ciupearca roscata" ("un Champignon rosé"), fara sa dea si alte detalii. Revenind insa la balada, putem incerca sa identificam specia. Fiind o "riga crypto [gama]", "Crypto regele-ciupearca" este evident un rege al buretilor ("imparatea peste bureti"). Soarele, care "e rosu, mare [si] pete are fel de fel", se oglindeste in "chelia" palariei ciupercii ("se oglindi in pielea-i cheala"). Cu alte cuvinte, palaria ciupercii este tot rosie cu pete. Un alt element cromatic, dar si toxicologic, reiese din balada: cand se coace la soare, ciuperca musteste de "venin si rosu untdelemn". Pare sa fie vorba chiar de specia "burete pestrit", adica patat. Este o ciuperca psihotropa, cu picior alb si palarie rosie cu pete albe (tipica pentru reprezentarile infantile), adica regele ciupercilor halucinogene: Amanita muscaria (popular muscarita sau palaria sarpelui)11. Interesant este faptul ca un soi comestibil de ciuperca din specia Amanita are nu mai putin de trei denumiri "regale": Amanita caesarea, craita si burete domnesc. Consumata in cantitati mici, ciuperca Amanita muscaria are puternice efecte psihotrope. Ea provoaca "nebunie". Expresia romaneasca "doar n-am mancat bureti" (cu sensul "doar n-am innebunit") se refera la consumul (in)voluntar de astfel de bureti pestriti. In cantitati mari ciuperca este letala. Se pare ca imparatul Tiberius Claudius a fost otravit de sotia sa Agrippina cu muscarita, ca sa il aduca pe tron pe fiul ei Nero. Plinius cel Batran a identificat gresit ciuperca ucigasa cu boletus (manatarca). El se mira ca aceasta "delicatesa culinara" a putut sa-l otraveasca mortal pe imparatul roman. Din descrierea ciupercii facuta de Plinius rezulta insa ca a fost vorba de Amanita muscaria: "Culoare de un rosu deschis (c) si niste pete albe pe palarie ca niste picaturi" (Naturalis Historia, XII, 46).

 Efectele halucinogene si psihotrope ale acestei ciuperci erau cunoscute nu numai in India si Iran (sub numele probabil de Soma si Haoma)12, in Asia Centrala si de Nord (de catre samani), dar si in Europa arhaica (de catre vrajitoare). Specialistii sunt de regula de acord cu faptul ca ciuperca muscarita era folosita ca un foarte puternic drog de catre tinerii din confreriile initiatice (Männerbünde) si de razboinicii vikingi (berserkr = imbracati in "blana de urs"), pentru provocarea starilor de furor religiosus, stari de care amintesc autorii clasici cand descriu naravurile populatiilor indo‑europene, inclusiv cele ale scitilor, iranienilor, geto‑dacilor si germanicilor.



Este simptomatic faptul ca, in starea de toxicomanie si deprimare pe care o traversa Ion Barbu in Germania sfarsitului de an 1923, el s-a autodesemnat in poem ca o ciuperca psihotropa care innebuneste. Peste doar cateva luni, in februarie 1924, el va pleca bolnav de nervi in Romania. La 3 martie, Eugen Lovinescu il intalneste la Bucuresti "complet descompus sufleteste". Peste alte cateva luni (13 august 1924) Barbu va fi internat la un spital de boli mintale pentru dezintoxicare.



Samanismul si tehnicile extazului



 Enigel, pastorita transhumanta de reni din Laponia, pare sa fie o femeie-saman. Limbajul ei totemic o defineste ca atare: "ursul alb mi-e varul drept" sau "ma-nchin la soarele-ntelept" sau "roata alba mi-e stapana" etc. Pe de alta parte, pastorul (= pástorul) este, de regula, simbolul preotului. Mircea Eliade a studiat samanismul din nordul Eurasiei si "tehnicile arhaice ale extazului" (este chiar subtitlul cartii sale Samanism). A studiat samanismul in general, dar si pe cel practicat de laponi. Iata cateva coordonate ale acestuia: femeile pot fi samani. Samanii laponi ingereaza ciuperca psihedelica Amanita muscaria pentru a intra in transa extatica; la laponi soarele e zeu, iar ursul este animalul-spirit in care samanul "se transforma". Samanii laponi stiu limba-secreta cu care pot comunica cu spiritele naturii (animale, plante) etc.13

 Riga Crypto, "mirele poienii", o imbie pe lapona Enigel sa-l culeaga. Dar buretele pestrit nu e copt destul. Fiind "perpetuu flacau", regele e prea "plapand", e "crud" si "firav". "Asteapta de te coace", ii spune vrajitoarea Enigel. Cum am spus, la caldura soarelui, "sucul dulce" din "inima ascunsa" (cryptos) a ciupercii se "inacreste" si se transforma in "venin si rosu untdelemn". Intr-adevar, muscarita tanara are "suc dulce", e comestibila. Abia la maturitate "ascunsa-i inima plesneste", ciuperca devenind toxica si psihedelica. In poem, abia la sfarsit, in penultima strofa, se vorbeste de "nebunia" ciupercii: "Pahar e gandul, cu otrava,/Ca la nebunul riga Crypto". Si asta dupa ce "focul [Soarelui] inima i-a fript-o".

 De fapt, nu regele-ciuperca e nebun. Cum spuneam, ciuperca produce "nebunie", fiind delirogena. In germana, buretele-pestrit (Amanita muscaria) se numeste chiar "Ciuperca nebunilor". Multe plante psihotrope provoaca un fel de "nebunie". Unele chiar poarta nume precum "nebunarita" (maselarita) sau "bolanzeala/bolandarita" (ciumafaia)14. Acestea din urma sunt chiar plantele cu care "nebunul" Riga Crypto se va insoti in finalul baladei. Intr-adevar, el se inhaiteaza cu un alt "crai" ("De a ramas sa rataceasca/Cu alta fata, mai craiasca"), tot un psihotrop, anume cu "laurul-balaurul" (laur = ciumafaie = Datura stramonium). Impreuna cu acesta, Riga Crypto va cheltui toti banii ("aurul sa-l toace") si isi va face de cap, poate chiar cu "vrajitoarea minatarca, de la fantana tineretii". Nu este vorba de o ciuperca "vrajitoare", ci de o ciuperca "a vrajitoarelor" care provoaca "tinerete" (in farmacia populara franceza Datura stramonium se numeste chiar Herbe aux sorcières).

 Pana la urma, "nebunul" rege-ciupearca isi alege ca "imparateasa" maselarita, zisa si nebunarita, insotindu-se evident cu o planta de rangul lui. Este o planta de familie buna, a Solanaceelor, ruda apropiata cu nobila Doamna Matraguna. "Cu maselarita-mireasa,/Sa-i tie de imparateasa". Nimic nu este intamplator in balada lui Ion Barbu. Maselarita (Hyoscyamus niger) este o planta psihotropa, dar si un puternic afrodiziac, care stimuleaza nuntirile.



Nunta psihedelica



 In secolele XV-XVII, alchimistii faceau apel la arta emblemei si a alegoriei pentru a transmite, in mod criptat, informatii (retete chiar) privind "arta" lor. Ceea ce era "nunta (al)chimica" la ezotericii renascentisti (vezi Chymische Hochzeit, de Christian Rosencreutz, 1459), este "nunta psihedelica" la poetul-matemacian Ion Barbu. Vorbind despre poezia "ermetica" din volumul Joc secund al lui Ion Barbu, Ovid Crohmalniceanu comenteaza: "Scrierile ermetice urmareau sa comunice anumite lucruri sub o forma «criptica», dificila, cu scopul de a permite accesul la cunoasterea lor numai spiritelor care sunt vrednice sa afle marile taine si o dovedesc, biruind obstacolele textului, simbolistica lui secreta"15.

 In balada Riga Crypto si lapona Enigel este vorba doar partial de o "nunta ratata", crede Serban Foarta16. Este drept ca nu se consuma insotirea inter-regn (uman-vegetal), cea dintre lapona Enigel (scandinava Helga) si regele-ciupearca (balcanicul Barbilian), cea dintre om ("fiara batrana") si criptogama ("faptura mai firava"). O nunta imposibila, deci  ratata atat in viata, cat si in balada. Pana la urma, insa, se produce o nunta in cadrul aceluiasi regn (vegetal-vegetal). Motivul "nuptiilor ratate" apare cand mirii se dovedesc incompatibili, dar nu numai cand sunt "prea apropiati" (tema incestului, vezi balada Soarele si Luna), ci si cand sunt "prea departati" (Luceafarul, Riga Cryptoc).

 Poemul Riga Crypto si lapona Enigel este (si) o alegorie cu informatii incifrate si limbaj criptic privind plantele psihotrope. Se poate pune intrebarea de unde avea poetul atatea cunostinte despre acest vast si specific subiect, inclusiv despre narcotice in general. Avea lecturi in aceasta privinta? Se pare ca da. De pilda, Ion Barbu avea cunostinta ca anume in orasul "lui", la Göttingen, in 1859, fusese izolata cocaina din frunze de coca (un detaliu de istoria stiintei) si ca in 1798-1799 Samuel Taylor Coleridge, fiind student la Universitatea din Göttingen, consumase opiu si scrisese poezii: "Drumurile de acum 14 ani  [= 1921] - scria Barbu intr-un articol din 1935 - m-au dus pana in orasul Göttingen, unde Coleridge a stat cum se stie cufundat intr-o puternica visare [sic!]". In acelasi articol, poetul era indignat de faptul ca "morala filistina isi satisface adesea, in scormonirea acestor biografii putin cam speciale [Poe, Coleridge, de Quincey s.a.], o curiozitate joasa si pofta de scandal"17.

 Ion Barbu a fost mereu interesat (si adesea influentat) de operele altor scriitori narcomani: A.E. Poe, S.T. Coleridge, Thomas de Quincey, Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud s.a. In adolescenta, invatase engleza ca sa-l poata citi pe A.E. Poe in original. Poemul Falduri, dedicat unui personaj al acestuia (William Wilson), a fost scris de Barbu in 1926. In 1929 el citea entuziasmat cartea lui Thomas de Quincey (autodeclaratul papa al "Bisericii opiului"), Confessions of an English Opium-Eater (1822), o carte pe care Ion Barbu o considera ca fiind "una din cele mai frumoase din cate cunosc"18.



(continuare in numarul urmator)



1) Ion Barbu, Versuri si proza, Minerva, 1970, p. 184.

2) Andrada Fatu-Tutoveanu, Literatura si extaz artificial, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2005, p. 102. Este o carte care, din pacate, ignora complet spatiul cultural romanesc.

3) Ion Barbu in corespondenta, Editura Minerva, 1982, pp. 141-142.

4) Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Cartea Romaneasca, 1979, pp. 138-146.

5) Ion Barbu in corespondenta, ed. cit., p. 142.

6) Serban Foarta, Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu, Facla, Timisoara, 1980, pp. 48, 131.

7) Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, ed. cit., p. 138.

8) Idem, p. 146.

9) Ion Barbu in corespondenta, ed. cit., p. 78.

10) Tudor Vianu, Ion Barbu, Cultura Nationala, Bucuresti, 1935, p. 61.

11) Ov.S. Crohmalniceanu a intuit faptul ca Riga Crypto este o ciuperca otravitoare, "cu pete rosii pe umbrela" (Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, vol. II, Minerva, 1974, p. 463). Nu cred insa ca balada lui Ion Barbu este, cum spunea Crohmalniceanu, "o legenda explicativa a originii ciupercilor otravitoare", adica un "deceu" (Serban Foarta) sau o legenda etiologica.

12) Dosarul identificarii plantei mitice Soma-Haoma este urias si nu intentionez sa-l deschid aici (vezi Encyclopaedia Iranica, s.v. Haoma). Teoria conform careia bautura Soma-Haoma ar fi fost un extract din ciuperca Amanita muscaria a fost sustinuta de unii savanti (R. Gordon Wasson, Claude Lévi-Strauss s.a.). Vezi si contributia la acest subiect a lui Arion Rosu (Les conceptions psychologiques dans les textes médicaux indiens, publications de lfInstitut de Civilisation Indienne, 43, Paris, 1978). Ii multumesc Mihaelei Timus pentru ajutorul bibliografic acordat.

13) Mircea Eliade, Shamanism. Archaic Techniques of Ecstasy, Princeton University Press, 1974, pp. 15, 93, 96, 176, 278, 399-401.

14) Vezi A. Oisteanu, Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca, Polirom, 2004, sectiunea Narcotice si halucinogene la geto-daci si romani, p. 369-412.

15) Ov.S. Crohmalniceanu, ed. cit., p. 454.

16) Serban Foarta, ed. cit., p. 32.

17) Ion Barbu, Prometeu desrobit, Facla, nr. 1351, 1935, p. 2.

18) Ion Barbu in corespondenta, ed. cit., p. 148.


             http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-5-prima-jumatate-a-secolului-xx-4580.html
  
28.05.2008
Scriitorii romani si narcoticele (5)Prima jumatate a secolului XX
de ANDREI OISTEANU

Nu exista comentarii

Ion Barbu si Tudor Vianu



In ultimele doua episoade am analizat modul in care stupefiantele au influentat viata si opera poetului Ion Barbu. Cand lua narcotice, lui Ion Barbu ii placea sa aiba companioni. Un exemplu este prietenul sau Tudor Vianu.Cu el consuma uneori cocaina la inceputul anilor ’20, in Germania, unde se aflau amandoi la studii. "De la Berlin- ii scria Barbu lui Vianu la 27 octombrie 1922 - sa-ti aduc Cocà. Sa vedem Nürembergul prin[cocaina]!"Sau, intr-o scrisoare catre Vianu din 28 septembrie 1922, Barbu planuia - ca "prim punct din program, evident"- o "sedinta"de cocaina la Berlin impreuna cu prietenul lor comun Simon Bayer.

In fine, in acelasi an, la 10 octombrie, Barbu ii scria lui Tudor Vianu: "Am trait[la Berlin] patru zile, dupa formula noastra: vizitand muzee (...) luand Cocà"  1. Parerea scriitorului Ion Vianu, fiul istoricului lite, este ca, daca tanarul Tudor Vianu va fi luat cocaina inGermania anului 1922, faptul s-a petrecut ocazional, probabil la initiativa lui Ion Barbu.



Ion Vinea



Un alt exemplu este poetul Ion Vinea (concitadinul sau din Giurgiu), cu care Ion Barbu isi administra uneori narcotice in Bucurestiul anului 1924. Insemnarile lui Eugen Lovinescu in agenda cenaclului Sburatorulsunt destul de vagi: "Prin Cismigiu,scut bu - lunga convorbire. Era dupa o «stupefiare» si imi descrie senzatiile «drogei».[El] [stupefierea] comun cu Vinea"  2. Lovinescu nu specifica despre care "droga"e vorba (probabil cocaina sau eter). Nota din jurnal este facuta la 7 iulie 1924. Ion Barbu se afla atunci in climaxul narcomaniei si al depresiei psihice. Peste circa o luna poetul va fi internat pentru dezintoxicare la spitalul de boli mintale amenajat in Manastirea Marcuta de langa Bucuresti. Anul 1924 a fost foarte important atat pentru miscarea romaneasca de avangarda, cat si pentru revista , condusa de Ion Vinea si la care colabora si Ion Barbu. Este anul marii expozitii internationale avangarda organizate la Bucuresti, in decembrie 1924,de Vinea si de gruparea din jurul publicatiei.

A fost "stupefierea"un act pasager in cazul lui Ion Vinea? Nu stim. Intr-un poem autobiografic publicat in 1938, intitulat subintitulat de autobiografie, poetul Vinea tanjeste dupa "clipa de fericire"si starea de extaz ("Extazul: este tocmai ce-mi lipseste"), se plange ca s-a "lasat de tutun"("la punct inima sa-mi pun") si admite ca "in sange mi s-a distilat veninul aventurii"(, 20 iunie 1938).

Termenul "venin"apare si in titlul unui roman cu elemente autobiografice (Ion Vinea, de mai, publicat postum), in care apar nu numai erotomani, ci si nar. Doctorul Rossini, de pilda, sta "toata ziua tolanit"si "fumeaza narghilele, dupa moda veturco-fanariote" 3. Printre narcomani se afla si persoAdam Guna, in spatele caruia se ascunde un opioman real, poetul simbolist, mecena si publiciAlexandru Bogdan-Pitesti (1871-1922), prieten cu AlexandruMacedonski si prefatator (si finantator) al uneia dintre acestuia aparute in Franta (, Paris, 1897).



Mateiu Caragiale



Asa cum rezulta din jurnalul sau, si Mateiu Caragiale a fost, in perioada 1912-1922, in relatii foarte stranse  cu Alexandru Bogdan-Pitesti ("ma duceam sa-l vad foarte des"). A fost intretinut financiar de acest aristocrat decadent ("mi-a imprumutat cu foarte mare buna-vobani"), a trait cu metresa acestuia ("amanta lui incesa ma dezonoreze cu intimitatea ei"), a calatorit cu el la Berlin (in 1916) etc.4

Nu este exclus ca Mateiu Caragiale sa fi trecut impreuna cu Bogdan-Pitesti si prin anumite experiente narcotice. Intr-un articol recent, Ion Vianu a sustinut - cu destule argumente - ca Alexandru Bogdan-Pitesti ar fi fost modelul lui Pasadia din Craii de Curtea-Veche 5. Unele trimiteri la practici narcotice sunt presarate in acest roman. Pasadia traverseaza "in rastimpuri"diverse stari cvasipsihedelice, de la "amorteala stranie"si "sumbra toropeala"pana la "furii"si "pandalii groaznice". "Veninul, veghea, vitiul ii mistuisera trupul[lui Pasadia] a-i vatama catusi de putin insa duhul care-si pastrase pana la sfarsit toata recea-i limpezime."

Pantazi ("un alt eu-insumi"), Pasadia si povestitorul (nu si Pirgu) stateau adesea "afundati in perne", fumand din "ciubuce[cu aroma] vanilie". Ei zaceau "tolaniti greceste", "in trandava-aromeala"- cum suna un vers dintr-un sonet de tinerete al scriitorului (, 1910). Taifasurile lor "erau adesea urmate de acele lungi caderi pe ganduri"si de rataciri "in lumea visarilor ca-ntr-o betie". Dar nu de o "betie de vutca"e vor, care - ca in poemul mai sus citat - te-ndeamna sa "in"sau sa "razi prosteste"si sa "joci din buric"cand te "leagana maneaua". Este vorba - cum precizeaza Mateiu Caragiale in de Curtea-Veche- de o "betie de felul celor de mac sau de canepa, atatand inchipuirea deopotriva si urmate de treziri nu mai putin amare".

Cel care, de regula, curma reveriile celor trei crai era codosul Pirgu: "Ia mai lasati, nene, ciubucele astea, sa mai vorbim si de muieri". Pirgu era o "buna calauza", dar in "calatoria in viata care se vietuieste, nu in aceea care se viseaza". Cu alte cuvinte, "licheaua fara seaman"numita Gore Pirgu putea sa ghideze craii "poteca vitiilor"primare, dar nu si prin "gradinile amagirii", cum se intituleaza un alt poem de tinerete al scriitorului 6.



Opiomania lui Pasadia



Exista in roman si o remarca explicita privind opiomania lui Pasadia. "Tot iti suna coliva- ii spune cinic PirguPasadia. nu stie lumea ca de mult numai in(...) iti mai sta nadejdea?""Magiunul"la care se refera Pirgu nu este vreun inocent gem de prune, ci un opiat. La sfarsitul secolului al XIX-lea, in lui Lazar Saineanu, primul inteles al cuvantului "magiun" era "amestec de opiu, mac si aloe". Termenul vine din turceste () si din araba (’jū).

In 1716, de pilda, boierul fanariot Nicolae Mavrocordat - fost domnitor - trimitea patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara, un electuar opiaceu preparat dupa o reteta speciala: "un magiun socotit ca pentru noi insine, cand eram la Cotroceni" 7. Pe la 1829, farmacistul transilvanean J.M. Honigberger, din Brasov, ajuns medic la curtea maharajahului din Lahore (nordul Indiei), descrie reteta prepararii in Orient (Turcia, Egipt, Arabia, Persia, India) a "magiunului"de indica. Acestmajoon(cum scrie Honigberger in engleza) este uneori amestecat cu seminte de ciumafaie(stramonium), "ceea ce ii sporeste efectul" 8.

Cu toate ca episodul in care Pirgu aminteste de "magiunul"pe care il consuma "de mult"Pasadia este unul erotic (legat de frumoasa "ovreica"Raselica Nachmansohn), nu cred ca se refera neaparat la functia afra opiului, cum comenteaza Matei Calinescu9. Pirguse refera la vigoarea batranului Pasadia in general (inclusiv la cea sexuala), careia "numai in magiun ii sta nadejdea".



"Abuz de alcool si tutun"



In Jurnalullui Mateiu Caragiale (tinut in perioada 1927-1935) si in Acta-Memoranda(1923-1936) apar unele referiri la propriile sale "manifestari penibile", provocate scriitorului "de abuzul de alcool si tutun". In urma unei "puternice depresiuni nervoase", pentru a-si "asigura echilibrul"si a-si "restabili nervii", Mateiu Caragiale a fost nevoit in 1933 sa-si "reduca simtitor doza de vin", ba chiar sa suprime fumatul si consumul de cafea si de ceai. Pe pagina respectiva a jurnalului se afla un pasaj cenzurat ulterior (se pare de Tuski, fiica lui I.L. Caragiale), inlocuit de editor cu crosete. Dupa cum isi aduce aminte Serban Cioculescu (care a citit jurnalul complet), pasajul cenzurat se referea la dezechilibrul psihic pe care abuzul de alcool si tutun l-ar fi produs asupra parintelui diaristului, I.L. Caragiale.

Interesant este faptul ca, in toamna anului 1935 (10 octombrie-18 noiembrie), Mateiu Caragiale culegea in Gradina Botanica de pe dealul Cotrocenilor anumite plante din farmacopeea populara cu efecte somnifere si sedative. O facea cu doar 2-3 luni inainte de a muri, la 17 ianuarie 1936, in urma unei hemoragii cerebrale. In Agendasa, el consemna faptul ca strangea "graunte[seminte] virnant"(graveolens, macrophylta) si "numeroase capsule"de patarins, fara sa specifice cum si in ce scop le folosea. sau este o planta medicinala folosita de tarani impotriva insomniilor si a durerilor de tot felul, inclusiv de cap ("creierii se limpezesc"). In ramase de la ul Mateiu Caragiale se observa interesul sau fata de imbaierea in vin ("parfumat cu mirodenii"), menita sa "redobandeasca vigoarea pierduta"a trupului. Era fascinat de baile termale Tivoli (Paris), unde pe la 1800 mergeau persoane "cu adevarat distinse"pentru a-si ingriji "nervii lor osteniti, spasmele, intunecarile creierului". Acolo faceau "o baie aromatizata cu vinuri intrematoa", urmata de "frectii afrodisiace"cu "Balsam de Peru","cantartide pisate"s.a.

In jurnalul tinut de Mateiu Caragiale apar si referiri explicite la consumul de droguri puternice, dar la adresa altor persoane. Despre Nicolae Titulescu, de pilda, scriitorul comenteaza in 1928 zvonul ca ministrul roman de Externe "ar fi cocainoman" 10.



(in numarul urmator)



1) Barbu in corespondenta, , 1982, pp. 274, 279, 281.

2) E. Lovinescu, "Sburatorul". Agende literare, , 1993, p. 85.

3) Ion Vinea, de mai, Romanesc, Craiova, 1990, p. 537.

4) Mateiu Caragiale, , Editie de Barbu Cioculescu, enciclopedic, 2001, pp. 361-375.

5) Ion Vianu, pentru o psihologie a lui Mateiu I. Caragiale, , nr. 12, 2007, pp. 15-18.

6) Mateiu Caragiale, ed. cit., p. 20.

7) N. Vatamanu, veche romaneasca, . stiintifica, 1970, p. 184.

8) J.M. Honigberger, si cinci de ani in Orient, Editie de Eugen Ciurtin, , 2004, p. 243.

9) Matei Calinescu, I. Caragiale: recitiri, Apostrof, , 2007, p. 112.

10) Mateiu Caragiale, , ed. cit., pp. 301-307, 341, 349, 491-493, 507, 836.

     http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-6bravangardistii-4601.html

   04.06.2008
Scriitorii romani si narcoticele (6)Avangardistii
de ANDREI OISTEANU

Nu exista comentarii

Tzara la Zürich: “Apa Diavolului ploua pe ratiunea mea”



Pentru poetii si artistii avangardisti, creativitatea, imaginatia poetica, libertatea spirituala, calatoriile onirice erau mecanisme mentale care se cereau nu doar incurajate si “biciuite”, dar si explorate. Oniromani prin definitie, ei nu au fost straini de metodele artificiale de provocare a “libertatii totale a spiritului” (formula lui André Breton, Manifestul suprarealist, 1924).

In episodul trecut, am scris despre relatia lui Ion Vinea cu narcoticele, inceputa probabil in 1924 sub influenta lui Ion Barbu - concitadinul sau din Giurgiu. In 1915, el se despartise de prietenul sau Tristan Tzara, plecat la studii la Zürich. In epoca “insurectiei de la Zürich”, experientele anarhice practicate de artistii radicali si atmosfera agitata a happening-urilor dadaiste se potriveau cum nu se poate mai bine cu excitantele si stupefiantele care se gaseau la liber prin marile orase europene. “Noi afirmam VITALITATEA fiecarei clipe, antifilosofia acrobatiilor spontane”, clama Tristan Tzara intr-un manifest (Proclamatie fara pretentii, Zürich, 1919). Orasul Zürich era pe atunci (si a ramas pana astazi) una dintre capitalele europene ale drogurilor. In epoca primului razboi mondial, era “unul dintre locurile de unde radia suveranitatea cocainei”, spunea Ernst Jünger1. Or, in ceea ce priveste consumul de cocaina in acei ani, Jünger era un connaisseur, deci poate fi crezut pe cuvant.

In Memoriile sale, Richard Huelsenbeck descrie Cabaret Voltaire ca pe un spatiu invaluit in “nori grosi de fum” si cu “un miros de cenusa caustica”. La randul sau, in 1916, Hugo Ball scrie in jurnalul sau despre un sentiment de “extaz indefinit” care ii lega pe participantii la seratele de la Cabaret Voltaire. “Se pare ca betia nu era intotdeauna datorata alcoolului”, scrie Leah Dickerman, una dintre organizatoarele recentei expozitii Dada (Paris, Washington, New York, 2005-2006)2.

In 1919, Breton ii scria lui Tristan Tzara, la Zürich, despre “degradarea” prin intoxicare cu narcotice a lui Alfred Jarry, pe care Tzara il considera a fi “precursorul dadaismului”. In acelasi an, Marcel Iancu se intalnea la Paris cu Breton si Aragon si-l descria pe Tzara ca pe “un fel de mare preot” care organizeaza la Zürich “nopti de dezmat in fum de opiu”3. Iancu era atunci suparat pe Tzara si poate ca voia sa-l discrediteze in fata gruparii pariziene, dar informatia lui este plauzibila. Cateva aluzii la narcotice apar in textele lui Tzara, cum este acest fragment de poem (Calendar, 1918) despre un “medicament astral”: “flacon cu aripi de ceara rosie in floare / calendarul meu salta medicament / astral de inutila ameliorare / se dizolva la lumanarea aprinsa / a nervului meu capital” (Dada, nr. 3, Zürich, decembrie 1918). Unii dintre dadaistii de la Cabaret Voltaire isi administrau intr-adevar morfina, cocaina si alte droguri, ca de exemplu Emmy Hennings (sotia lui Hugo Ball), Walter Serner s.a.4



Tristan Tzara in Germania



In august-septembrie 1922, plecand de la Paris, Tristan Tzara si alsacianul Hans Arp au facut o calatorie in Germania, la Berlin, dar si la Düseldorf (unde au participat la Congresul constructivist), Weimar si Jena. Tzara si Arp au fost extrem de placut impresionati de libertinajul practicat de tinerii nemti, mai ales la Berlin. S-au simtit minunat, savurand din plin “atmosfera de libertate ce domneste la Berlin”, scrie Franμois Buot, biograful lui Tzara.

Incepand din februarie 1918, epidemia dada se declansase din plin printre poetii si artistii germani. Microbul fusese adus de la Zürich de Richard Huelsunbeck. Dadaistii germani i-au primit cu entuziasm pe Tzara si Arp in 1922. Hans Richter asociaza atmosfera din Clubul Dada de la Berlin cu starea de “amok” - termen malaezian care se refera la halucinatiile provocate de abuzul de opiu5.

“Efervescenta [artistica] era reala - comenteaza Franμois Buot. La Berlin functionau toate grupurile si se gaseau toate revistele. Chiar si in materie de sex, era un oras modern. […] Toleranta era la ea acasa. Nici urma de puritanismul rusinat care domnea inca la Paris. Germania parea sa fie un paradis fara urma de cenzura, iar tinerii nemti intalniti de Tzara si Arp aveau un comportament extraordinar de liber. Baruri, bordeluri, localuri de noapte - Tzara voia sa vada tot”6.

Intr-adevar, “Germania parea sa fie un paradis”, inclusiv al drogurilor. In acea toamna a anului 1922, Tzara ar fi putut - din intamplare sau nu - sa se intalneasca la Berlin cu Ion Barbu. In corespondenta din acea perioada (septembrie-octombrie 1922) dintre Tudor Vianu si Ion Barbu, acesta din urma asociaza constant Berlinul cu cocaina, ieftina si usor de procurat.



Tristan Tzara in Franta



La inceputul anilor ‘20, in unele ziare franceze se scria ca Tzara & Co foloseau halucinogene. In perioada 1920-1924 Tristan Tzara si Jean Cocteau erau nedespartiti in boema artistica pariziana. Prietenii lor isi vor aminti mai tarziu despre cei doi poeti ca “beau mult pe atunci si din cand in cand fumau opiu, drogul la moda”. Si pictorita suedeza Greta Knutson isi va aduce aminte de atmosfera boema intretinuta de grupul de avangardisti in Parisul anului 1924, cand l-a cunoscut pe Tzara, viitorul ei sot: “cafenelele afumate, cu licorile lor vrajite si muzica lor indracita”7.

Se cunosc abuzurile de opiu ale lui Cocteau. Peste doar cativa ani, in decembrie 1928, Cocteau va traversa o experienta de dezintoxicare extrem de dureroasa. Provocata de “un remediu [= opiul] care a devenit un despot”, cum scria Cocteau insusi, “suferinta au ralenti” de care a avut parte poetul s-a dovedit a fi fertila din punct de vedere artistic (vezi Opium. Jurnalul unei dezintoxicari, 1930). “Nu pledez. Nu judec, scria Cocteau. Depun doar dovezi incriminatorii si dezincriminatorii la dosarul procesului opiumului.”

Dar opiul este un narcotic halucinogen, care indeamna la imobilism si reverie. Trupul doarme, in timp ce mintea zboara. Vivacitatea excesiva si insomniile tipice dadaistilor rimau mai degraba cu alte genuri de droguri, stimulente si euforizante, de tip cocaina. In numarul din 25 ianuarie 1920 al publicatiei pariziene L’Action Franμaise se sustinea ca dadaistii ar fi “mari consumatori de cocaina”. In alte reviste nu dadaistii, ci dadaismul insusi era asociat cu cocaina: “Dadaismul si cocaina sunt produse toxice ale ultimului razboi, iar primul [= dadaismul] nu este cel mai putin vatamator” (L’Ami du peuple, 4 iunie 1931). Textele au aparut in publicatii foarte “de dreapta”, care aveau toate motivele sa-i antipatizeze pe avangardisti, care erau foarte “de stanga”. Dar chiar si unele ziare franceze de stanga din anii ’30, ca si Congresul scriitorilor din URSS (1934), catalogau arta dadaista si suprarealista ca fiind decadenta si pornografica8.



Tristan Tzara in Romania



In 1947, si Petre Pandrea il asocia pe Tristan Tzara (si dadaismul) cu narcomania, dar nu atat la propriu, cat la figurat. Tzara era - prin “conversiuni recente” la marxism, cum se exprima Pandrea - un fel de traficant cu “opiul intelectualilor” (ca sa folosesc o sintagma forjata ulterior de Raymond Aron). Dupa ce a facut cateva calatorii in Spania (1936-1937), pentru a se solidariza cu luptatorii anti-Franco, dupa ce a colaborat ca maquisard cu rezistenta din sudul Frantei, dupa ce a devenit militant comunist, Tzara a vizitat Romania (Bucuresti, Cluj, Moinesti) si a tinut cateva conferinte in noiembrie 1946. Textul prelegerii Suprarealismul si epoca de dupa razboi a fost publicat de Sasa Pana in revista Orizont (nr. 3, februarie 1947).

Cateva luni mai tarziu, Petre Pandrea il numea pe Tzara un “furnizor balcanic pentru cadane interlope, cu narcotice si cu un soi de literatura de scandal”, un “semicolonial de-al nostru, semidoct si semicomercial, branza buna, ca inteligenta, in burduf de caine al raului caracter, care traficheaza cu cocaina literara, ieri ca dadaism, azi ca «Rezistenta franceza» si sovietism literar, maine ca dandysm anglo-saxon” etc.9 Paul Cernat a detectat in textul lui Pandrea “abia disimulate stereotipuri xenofobe, reperabile in cazul mai tuturor adversarilor autohtoni ai lui Tzara”10. In octombrie 1956, dupa exact un deceniu, Tzara a incercat sa revina in Romania, cu gandul sa refaca traseul Paris-Budapesta-Belgrad-Bucuresti. Pe drum insa l-a prins revolutia anticomunista de la Budapesta si a revenit la Paris, lecuit atat de Europa rasariteana, cat si de comunism.



“Cetitor, deparaziteaza-ti creierul!”



Nu e de mirare faptul ca si in textele avangardistilor din Romania se fac adesea referiri la agenti halucinogeni. Ciuperca psihedelica Amanita muscaria, de pilda, este evocata in Manifest-ul publicat de Sasa Pana in 1928, in revista unu. Asa cum am vazut, aceasta ciuperca halucinogena (chiar daca nu i se da numele) este personajul principal in poemul Riga Crypto si lapona Enigel, publicat de Ion Barbu in 1924. Este semnificativ faptul ca Sasa Pana a ales sa se refere anume la acest stupefiant, cu efecte psihotrope extrem de puternice, intr-un text programatic care incepea cu celebrul ordin “Cetitor, deparaziteaza-ti creierul!” (preluat din manifestul lui Ilarie Voronca, 1924). Sasa Pana, medic psihiatru (militar), era - ca si suprarealistii francezi - interesat de productiile literare ale psihopatilor. Faptul a ajuns chiar si in rapoartele agentilor Sigurantei Statului. In 1934, de pilda, un informator al Sigurantei raporta constiincios ca Sasa Pana este “preocupat si obsedat de dementa si dementi, [si] a reprodus chiar in [revista] unu elucubratii de ale pensionarilor de la Spitalul Central de boli nervoase”11.

Plantele psihotrope (macul, matraguna, cactusul peyotl s.a.) joaca un rol important si in textele poetice semnate in perioada sa “magica” de pictorul suprarealist Victor Brauner. Intr-un eseu compus in 1941, pictorul se descrie intr-o “stare de exaltare”, emanand “o bucurie imensa”. Cateva plante narcotice il ajuta sa dezlege “secretul «Noptii Chimice»“. Declansand un “labirint al marelui joc optic”, macul este “imbucurator si plin de speranta”, fiind si “radacina poftei erotice”. Matraguna (Atropa belladonna) poate fi letala, dar provoaca “cea mai placuta” dintre morti: “Belladonna, tu esti moartea mea cea mai placuta”. Tutunul din tigara este un “stimulent al imaginatiei”.

Intr-o Proclamatie scrisa de Victor Brauner in 1944, la “marile Nunti Chimice ale stiintei si ale gandirii” sunt convocate “armatele vegetale ale demonilor”: “cactusii plumburii” (peyotl, care contin mescalina) si matraguna. Aceste plante halucinogene “au produs schimbarea regeneratoare a spatiului psihologic de-a lungul secolelor. Legile noi, corespondente libere si instantanee, ale hazardului si neprevazutului fac sa freamate lumea sensibilitatii”. Proclamatia este semnata de “Noi, Victor Brauner, Cavaler al sarpelui care-si inghite coada, Mare militant al Magiei Negre”12.

Un scriitor avangardist foarte putin cunoscut, G. Manciulescu, semneaza in revista Contimporanul (nr. 77-78, 1927, pp. 5-10) o “proza experimentala erotizanta si «toxicomana»“, cum o defineste Paul Cernat. Intitulat Absint anonim si subintitulat Mit, textul lui Manciulescu este plin de trimiteri la experimente narcotice: “ceru o maxima doza de opiu”, “ar fi putut s-o umple [pipa] cu dinamita”, “ca sa gonesc cat mai mult amintirea vietii v-am chemat, prafuri amare, care subtiati nervii”, “sangele distila otravurile visului”, “veronal” (substanta narcotica sintetizata in 1902), “elixirul magic”, “alcoolul mantuirii” etc.13

Tot din grupul din jurul revistei Contimporanul (si al revistei Integral) facea parte si pictorul avangardist (si prozatorul) Corneliu Michailescu (1887-1965). In 1932 el a participat la experimente cu intoxicare voluntara cu mescalina organizate in scopuri stiintifice de neurologul Gheorghe Marinescu. Unii istorici de arta cred ca aceste experiente cu halucinogene si-au pus amprenta asupra creatiei ulterioare a pictorului. Voi reveni mai pe larg la acest caz in numarul urmator al revistei.



“Trupul ciuruit de injectii”



Un caz special este cel al scriitorului Max Blecher (Botosani, 1909 - Roman, 1938). Din scurta sa viata de 29 de ani, ultimul deceniu l-a petrecut culcat pe spate, fiind bolnav de tuberculoza osoasa la coloana vertebrala. A fost pacient in diverse sanatorii, stand lungit ani de zile pe o targa pe roti - “un sicriu ambulant”, cum noteaza Blecher. Printre altele, el a scris un “jurnal de sanatoriu” (Vizuina luminata, publicat postum de Sasa Pana in 1947) si un roman autobiografic (Inimi cicatrizate, 1937), in care isi descrie suferintele fizice si umilintele psihice indurate intr-un sanatoriu din Franta (Berck-sur-Mer). Bolnavilor li se administrau adesea analgezice, anestezice si narcotice (cloroform, eter, morfina s.a.). Dupa operatii, pacientii isi povesteau unul altuia senzatiile traite si viziunile avute in timpul anesteziei. Cum isi noteaza in jurnal, Blecher a incercat sa se sinucida cu anestezic: “Cand mi se va da cloroformul, voi inghiti [aspira] puternic pana la doza care ucide”. Alti bolnavi, precum argentinianul Tonio, ca sa supravietuiasca mizeriilor indurate, trec de la betia alcoolica la morfinomanie14.

Pentru Geo Bogza inspiratia poetica este sinonima cu halucinatia: “Sunt foarte lucid si lipsit de orice inspiratie poetica / Departe de orice urma de halucinatie”. Tot pentru Bogza, poemul (in speta, Poemul invectiva, 1933) este “un vitriol menit sa arda”, un drog menit “sa stupefieze”15. In Jurnal de sex (1929), “farmaciile sunt sparte”, “fura cu totii otravurile” si “lumea umbla nebuna” prin oras. Intr-un alt poem (Zizi, 1928) Bogza proslaveste corpul “ciuruit de injectii” al prostituatei morfinomane, “spre disperarea fetelor burgheze”: “Si trupului tau ciuruit de injectii un imn inchin / il fixez inalt la raspantia veacului”16.

Intr-un text programatic, Cubomanii si obiecte, Gherasim Luca - unul dintre fondatorii grupului suprarealist roman - scria in 1945: “Prezenta lor [a obiectelor suprarealiste] in camera mea este echivalentul verificat al unui afrodisiac chimic caruia i s-ar adauga proprietatile delirante ale unui stupefiant”17.



“Imi cresc singur nivelul adrenalinei”



In fine, in legatura cu ultimul reprezentant al avangardei istorice romanesti, poetul Gellu Naum, iata o amintire personala. Pe la sfarsitul anilor ’70, aflandu-ma in casa lui de vara de la Comana, intr-o discutie despre marijuana poetul a spus, zambind superior: “Eu n-am nevoie de stimulente. Eu imi cresc singur nivelul adrenalinei”.

Putem recunoaste aici si un fel de bravada tipica scriitorilor si artistilor. Banuit ca isi creeaza tablourile sub influenta substantelor halucinogene, Salvador Dali a declarat: “Nu iau droguri. Eu insumi sunt drogul”. Expresia in engleza pentru aceasta stare este to be natural high, adica a avea posibilitatea sa-ti provoci in mod natural stari de euforie si extaz.

O replica similara cu cea a lui Gellu Naum a dat Mircea Eliade, la Cordoba, in 1944, unor congresisti spanioli care il imbiau sa bea vin ca sa intre din nou “in verva nebuna”. “Adevarul e - isi nota Eliade in jurnal - ca eu ma pot «griza» si cu un pahar de sifon. Verva si chiar betia mea - n-au nimic a face cu alcoolul. Mi-e suficienta noaptea, luna, campul, femeia - sau orice altceva viu”18.

Recunoastem aici si un motiv literar. Protagonistul romanului semnat de Huysmans (À rebours, 1884) renunta “sa-si [mai] procure viziuni cu ajutorul opiumului si al hasisului”. Aristocratul decadent Des Esseintes e nevoit, “in lipsa acestor excitante brutale, sa recurga doar la propriul sau creier, sa-l duca departe de viata reala, pe taramul visurilor”19.



(Continuare in numarul urmator)



1) Ernst Jünger, Approches, drogues et ivresse, Gallimard, 1973, p. 266.

2) Catalogue publié sous la direction de Laurent Le Bon à l’occasion de l’exposition Dada, Centre Pompidou, Paris, 2005, p. 994.

3) Franμois Buot, Tristan Tzara. Omul care a pus la cale revolutia Dada, Compania, 2003, p. 65.

4) Tom Sandqvist, Dada East: The Romanians of Cabaret Voltaire, The MIT Press, Cambridge & London, 2006, p. 43.

5) Hans Richter, Dada. Documents of the International Dada Movement, Goethe-Institut, München, 1978, p. 10.

6) Franμois Buot, Tristan Tzara, ed. cit., pp. 112-113.

7) Idem, pp.139 si 206.

8) Idem, pp. 90, 195, 240-243.

9) Petre Pandrea, Helvetizarea Romaniei. Jurnal intim 1947, Vremea, Bucuresti, 2001, pp. 120-122.

10) Paul Cernat, Avangarda romaneasca si complexul periferiei. Primul val, Cartea Romaneasca, 2007, p. 113.

11) Avangarda romaneasca in arhivele Sigurantei, Editie de Stelian Tanase, Polirom, 2008, p. 238.

12) Emil Nicolae, Victor Brauner. La izvoarele operei, Hasefer, 2004, pp. 183-187, 190.

13) Idem, pp. 194-196. Ii multumesc lui Paul Cernat pentru discutiile purtate pe acest subiect.

14) Max Blecher, Inimi cicatrizate. Vizuina luminata, Editura Aius si Editura Vinea, 1999, pp. 224, 303-304.

15) Geo Bogza, Insemnari pentru un fals tratat de pornografie, in Azi, 29, iunie-august 1937, p. 2635.

16) Ion Pop, Avangarda in literatura romana, Minerva, 1990, p. 274.

17) Avangarda literara romaneasca, Antologie de Marin Mincu, Minerva, 1983, p. 658.

18) Mircea Eliade, Jurnalul portughez, vol. 1, editie Sorin Alexandrescu, Humanitas, 2006, p. 260. Intamplator, in acea perioada Mircea Eliade traversa o severa psihonevroza, fiind obligat sa ia amfetamine puternice (Pervitin, considerat atunci un “drog minune”) pentru a putea face fata diverselor situatii: “De cateva zile, nu ma pot mentine intr-o stare acceptabila oamenilor din jurul meu decat luand doua-trei pastile de Pervitin” sau “Nu voiam sa stric petrecerea prin melancolia mea. Am luat Pervitin, am baut sampanie si am redevenit cel din zilele bune, vesel si «inteligent»“ (Lisabona, 5-6 mai 1945; cf. Jurnalul portughez, ed. cit., p. 361). Vezi capitolul Eliade, de la opium si cannabis la amfetamine, in vol. A. Oisteanu, Religie, politica si mit. Texte despre Mircea Eliade si I. P. Culianu, Polirom, 2007, pp. 62-74.

19) J.-K. Huysmans,  In raspar, Minerva, 1974, p. 196.

http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-7brexperimentele-doctorilor-4620.html


              12.06.2008
Scriitorii romani si narcoticele (7)Experimentele doctorilor
de Andrei Oisteanu

Nu exista comentarii

Curiozitate profesionala

In ceea ce priveste folosirea substantelor narcotice si ha­lucinogene, discursul aluziv si poetic al scriitorilor s-a mo­dificat esential odata cu intrarea in scena a pro­fe­sio­nistilor. Este vorba de farmacisti, psihiatri si neurologi romani, care in perioada interbelica au facut (pe diversi su­biecti sau pe ei insisi) experiente cu substante psi­ho­tro­pe. Este vorba de dr. Nicolae Leon (maselarita, 1929), dr. Vasile Sava (mescalina, 1929), dr. Gh. Marinescu (mes­­­calina, 1932) si dr. Eduard Pamfil (mescalina, circa 1940).

Toti au fost manati de curiozitate profesionala. Iata, riguros formulate, motivele care l-au determinat pe dr. Pamfil sa se supuna pe el insusi intoxicarii cu mescalina: "Argumentul determinant pentru acest experiment a re­zultat din marea diversitate a descrierilor obtinute de la subiectii de experienta, de inconvertibile dife­ren­te de limbaj si de frecventa mare de stereotipii su­perlative atunci cand trairile halucinatorii ajung la ma­ximum, precum si de dorinta de a trece prin aceste stari, incontestabil inrudite cu experienta deli­ran­ta pe care o aproximasem numai, urmarind des­crie­rile predecesorilor mei sau ale subiectilor de ex­pe­rienta".

Prototipul doctorilor romani pare sa fi fost Sigmund Freud. Dr. N. Leon chiar ii indica pe dr. Freud si pe dr. Le­win (de la Universitatea din Berlin) ca modele in aceasta privinta. Freud a starnit senzatie la Viena, in 1884, publicand un studiu in care descria experientele sale cu cocaina. Era de fapt - in termenii lui Freud - un "imn" dedicat "drogului magic", cocaina. Ulterior, pe la in­­­ceputul secolului XX, si dr. Charles Richet (laureat al Pre­miu­lui Nobel pentru Medicina in 1913) si-a descris, la randul sau, experientele in urma autoadministrarii unor doze din ce in ce mai mari de hasis, dar si de mes­calina, un "toxic divin", cum il numea savantul. In 1947, dr. Wer­ner A. Stoll (de la Universitatea din Zürich) a ex­pe­ri­men­tat efectul LSD asupra lui insusi, dar si asupra bolnavilor mintali. Mai multi doctori psihiatri i-au urmat, ulterior, exemplul.

In Romania, dr. Alexandru Sutu (psihiatrul care l-a in­­gri­jit pe M. Eminescu in ultimii sai ani de viata) folosea stu­pefiante pentru tratarea alienatilor mintali. Intr-un stu­diu din 1869 el enumera urmatoarele remedii psihotrope: mor­fina, beladona (matraguna), datura stramonium (ciu­ma­faie) si "de preferinta opium" cu care - conchidea dr. Sutu - se inregistreaza "adevarate succese" (Tra­ta­men­tul alienatiunii mintale, 1869).

Betie mescalinica

Ca si alte povestiri fantastice scrise de Mircea Eliade, nu­vela La tiganci pare sa fie descrierea unui trip, a unei "calatorii" facute in urma administrarii de substante ha­lucinogene. Starile psiho-somatice prin care trece pro­ta­gonistul nuvelei, profesorul Gavrilescu, pot fi asema­na­te cu cele experimentate prin administrarea de stupefian­te. A se vedea, de pilda, starile traversate de psihiatrul Eduard Pamfil (1912-1994) in urma intoxicarii voluntare cu mescalina. Mescalina este un alcaloid extras din cac­tu­sul peyotl (Echinocactus Williamsi, care creste mai ales in Mexic), o substanta psihedelica izolata in Ger­ma­nia in 1897 si sintetizata in 1919. Doctorul timisorean a facut experientele mentionate din ratiuni stiintifice, pen­tru cercetarea psihozelor. Starile betiei mescalinice au fost descrise si comentate de el insusi, asistat de doi co­legi psihiatri: transpiratie, tremuraturi, explozii luminoase si cromatice sub pleoape, "auditii colorate", deperso­na­li­za­re, "nu exista simturi; totul e inlocuit de un supra­simt", "timpul nu exista, e o dimensiune ridicola, e in­­­locuit de ceva pluridimensional, infinit mai bogat", "e un fel de calatorie fantastica de la [Hieronymus] Bosch1 la suprarealism" etc.

Fiul doctorului, criticul de arta François Pamfil, mi-a co­­­municat faptul ca experimentul a avut loc in jurul anului 1940, la celebra clinica de neurologie Salpetrier din Paris, unde psihiatrul roman a lucrat in perioada 1939-1947. In Romania, dr. Eduard Pamfil a prezentat re­­zultatele experimentului sau in 1949, la Uniunea So­cie­tatilor de Stiinte Medicale, dar descrierea eveni­men­tu­lui a fost publicata abia in 19762. Publicarea celor ca­te­va pa­gini a fost miraculoasa in conditiile cenzurii co­mu­nis­te.

"Vis de maselarita"

Eseistul Dan Petrescu a interpretat nuvela lui Mircea Eliade La tiganci pornind de la starile halucinogene prin care a trecut dr. Nicolae Leon, in urma administrarii unei importante cantitati de extract de maselarita (Hyoscyamus niger), planta psihotropa, numita in popor si "nebunarita", pentru efectele halucinogene pe care le pro­voaca.

Doctorul Nicolae Leon (1862-1931) a fost profesor (in­­tr-o perioada chiar decan) la Facultatea de Medicina a Uni­versitatii din Iasi. Cercetarile sale din tinerete privind far­macopeea populara s-au materializat in 1903 intr-o carte despre "medicina babelor si a vrajitoarelor"3. In iulie 1929, din curiozitate profesionala, el si-a administrat ex­tract de seminte de maselarita, folosind o reteta in­­va­tata de la o "tiganca vrajitoare". Post factum si-a notat sta­rile onirice pe care le-a traversat. Speriat ca licoarea halucinogena ar putea sa-i fie fatala, pentru orice even­tua­litate, dr. Leon si-a pregatit pe noptiera si un antidot, preparat tot dupa o reteta din "medicina babelor".  Ha­lucinatiile onirice experimentate de dr. Leon, in urma in­ge­rarii bauturii narcotice, contin - sustine Dan Petrescu - "un scenariu tulburator de asemanator cu pataniile lui Gavrilescu din [nuvela] La tiganci". Doctorului N. Leon ii apare in vis o "tiganca vrajitoare" care ii spune: "Vezi, Domnisorule, daca luai bautura mea acum 35 de ani, nu ti se intampla ce ti s-a intamplat acum la batranete, atunci ai fi vazut numai fete si femei fru­­moase, dar nu ceea ce ai sa vezi acum". Vra­ji­toa­rea il trage de mana "intr-un fel de tunel ingust, lung, in­tunecos, lipsit de aer, in care nu se putea trece decat cu capul plecat". "N-ai vrut sa te duc acum 35 de ani la femei frumoase - ii spune tiganca din vis -, vino acum sa te duc la aceea cu care ti-ai pe­tre­cut tineretea"4.

Cartea in care dr. N. Leon isi relateaza experimentul cu substanta psihogena a fost publicata in anul 1933, iar nu­vela lui Eliade in 1959. "Va fi citit Eliade cartea lui N. Leon - se intreaba Dan Petrescu - si isi va fi mo­de­lat propriile experiente dupa cele narate de aces­ta? N-ar fi cu totul imposibil, dat fiind ca Dr. Leon fi­gura deja intre lecturile sale din 1920-1921"5.

Visio beatifica

Ramanem in zona prozei fantastice eliadiene si a ex­pe­rientelor cu substante halucinogene. Comentand nu­ve­la lui Mircea Eliade Un om mare, Matei Calinescu ajunge la concluzii interesante. Istoricul literar pleaca de la o pagina de jurnal scrisa de Eliade pe 30 iunie 1968. Textul este inedit si i-a fost transmis lui Matei Calinescu de Mac Linscott Ricketts. In textul respectiv, Eliade no­tea­za faptul ca ontofania traita de macranthrop-ul ima­gi­nat de el, Cucoanes, "anticipeaza experienta lui Al­dous Huxley, dupa ce a luat mescalina si a vazut pen­­­tru prima oara ca (…) obiectele din jurul lui exista".

Cartea in care Huxley isi descrie betiile mescalinice si la care probabil se refera Eliade este The Doors of Per­ception, aparuta in 1954. Cu alt prilej, vorbind de­spre "camuflarea fantasticului in cotidian" in nuvelele sale, Eliade trimite din nou la trip-urile cu halucinogene (LSD) practicate de Aldous Huxley, care ii provocau aces­tuia o "visio beatifica"6.

Conform transcrierii lui Matei Calinescu, in pagina de jurnal inedita, Eliade continua: "Nuvela [Un om mare] am scris-o in febr[uarie] 1945, cativa ani inainte de ex­perienta lui Huxley [cu mescalina]. Inutil sa mai ex­plic de ce. Cucoanes avusese revelatia ontofanic-uni­ver­sala". Nu cumva prin acest enunt ambiguu ("Inutil sa mai explic de ce") - se intreaba Matei Calinescu - isto­ri­cul religiilor se refera "la o posibila experienta cu droguri facuta [de Eliade] inainte de Huxley"7?

Am ve­ri­ficat cu Mac Linscott Ricketts (caruia ii mul­tu­mesc si pe aceasta cale) corectitudinea citatului din jur­nalul lui Eliade. Intr-o scrisoare din 15 septembrie 2007, profesorul ame­rican mi-a transmis fraza asa cum apare corect in pa­gina de jurnal: "Inutil sa mai explic de ce Cu­coanes avusese revelatia ontofanic-universala". Din greseala, fraza a fost impartita in doua. Totusi, intre­ba­rea lui Matei Calinescu (daca Mircea Eliade si-a ad­mi­nis­trat narcotice in tinerete) ramane cat se poate de legiti­­ma. Raspunsul este afirmativ si l-am formulat cu alt prilej8.

Mescalina si auditie colorata

Cel care s-a ocupat mai sistematic de cercetarea starilor de intoxicare cu substante psihotrope a fost doc­to­rul neurolog Gheorghe Marinescu. Initial, a facut-o coordonand experientele pe voluntari realizate de un dis­cipol al sau, dr. Vasile Sava, care a studiat "auditiunea colorata" produsa de "intoxicatiunea cu mescalina"9. Acesta din urma a continuat cercetarile doctorului ie­sean Eduard Grüber (1861-1896) in ceea ce priveste "au­ditia colorata". Interesant este faptul ca manuscrisele doctorului Grüber au fost puse la dispozitia lui Gheorghe Ma­ri­nescu (si prin acesta lui Vasile Sava) de catre Titu Maio­rescu.

Sub actiunea unor narcotice (a mescalinei mai ales) oa­menii intra intr-o stare de sinestezie (asociere intre sen­zatii de naturi diferite). Cu alte cuvinte, orice excitatie ex­terna (mai ales auditiva) provoaca o viziune colorata. Asa se explica modul zgomotos de manifestare (impus­ca­turi in aer, chiuituri, folosirea indtrumentelor de percutie etc.) al mexicanilor intoxicati cu mes­calina: zgo­mo­tele produc explozii luminoase si co­lo­rate.

Mai multi scriitori simbolisti si romantici care au scris sub efectul diverselor narcotice au abordat in operele lor tema sinesteziei sau a "auditiei colorate": "Les parfums, les couleurs et les sons se répondent" (Charles Bau­de­laire, Correspondances, 1857) sau "A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles" (Arthur Rim­baud, Les Voyelles, 1871).

Parnasianul Alexandru Ma­ce­donski are loc in aceasta companie selecta10. El nu doar a sugerat sines­te­zia in scrierile sale, ci a si expe­ri­men­tat-o. Redactata la sfarsitul secolului al XIX-lea (mss. BAR 3216), Cartea de aur a fost publicata de Ma­cedonski in 1902. Textul era insotit de o nota, scrisa de poet la persoana a treia: "In ideea autorului fie-ce ca­pitol al epopeei sale tre­bu­ie sa dea sensatiunea unei culori prin imaginile in­­­trebuintate si fie-ce capi­tol va fi tiparit pe hartie de o nuanta corespondenta. Pe langa aceasta, Ale­xan­dru Macedonski rupe cu tra­ditiunea din trecut, nu se adreseaza numai la doua dintre simturile citi­to­ri­lor: la al VAZULUI si al AU­ZULUI. El voieste ca al ODO­RATULUI, ale GUS­TULUI si PIPAITULUI sa intre in aceeasi linie cu cele dintai". Ulterior (probabil pana in 1906, cand cartea a aparut la Paris, sub titlul Calvaire de Feu), Mace­don­ski a transcris textul in fran­ce­za, folosind cerneluri de cu­lori diferite (rosu, verde, albastru, negru, argintiu) si har­tie "bogata in sidefari de ape glauce". Protagonistul epopeii fiind "cu simturile anor­malisate" (cum se exprima autorul), apelul la o astfel de tehnica vizuala nu era o proba de "mistificatie", cum credea G. Calinescu.

In 1910, V.G. Paleolog a vazut aceste manuscrise ma­cedonskiene si ulterior le-a comentat ("Se prezentau intr-o factura si o tehnica de prezentare unica pen­tru acea vreme in grafia literara") intr-o lucrare inti­tu­la­ta chiar Visiunea si auditia colorata sinestesica la Al. Macedonski (1944)11.

Neurologul Gheorghe Marinescu

La inceputul anilor ‘30, neurologul Gheorghe Ma­ri­nescu a efectuat, el insusi, cercetari aprofundate privind actiunea mescalinei. El a administrat injectii de (sulfat de) mescalina unui numar de subiecti voluntari (scriitori, pictori, studenti, pacienti), consemnand apoi reactiile lor. Rezultatele acestor experimente au fost prezentate in cadrul unei conferinte tinute la Fundatia "Carol I", in no­iembrie 1932, si apoi publicate intr-o revista academica in 1934.

Efectele consemnate in timpul "betiilor mescalinice" sunt: euforie, midriaza, dezinhibitie, senzatie de ima­te­ria­li­zare, delir oniric, pierdere a notiunii de timp etc. si mai ales sinestezie. "Sub influenta mescalinei - constata dr. Gh. Marinescu - se produce o hiperestezie sen­si­tivo-sensoriala si adeseori sinestezii. Auzul, vederea si pipaitul sunt mai ales atinse. Sunetele si sgo­mo­te­le se asociaza cu imaginile vizuale. Astfel, pronun­tarea vocalelor si a consoanelor dau imaginile lor co­lo­rate. (…) Sensatiunile tactile, olfactive si gus­ta­ti­ve se asociaza de asemenea cu viziunile colorate."12

Pictorul (si prozatorul) Corneliu Michailescu

Important este faptul ca dr. Gh. Marinescu a fost in­te­re­sat de testarea betiei mescalinice pe oameni culti, cu educatie, cu aptitudini intelectuale si artistice. Printre su­biecti el a folosit cel putin doi intelectuali de marca din pe­rioada interbelica. Unul dintre ei a fost pictorul avan­gar­dist (si prozatorul) Corneliu Michailescu (1887-1965), pe atunci in varsta de 45 de ani, membru in gru­pa­rea artistica din jurul revistelor Contimporanul si Integral. Dupa injectarea mescalinei, doctorii care il supravegheau l-au pus sa asculte muzica la patefon, i-au dat sa miroasa diverse parfumuri si sa guste zahar, sare si piper, i-au dat sa inspire un alt narcotic (eter) etc.

Iata cateva franturi din fisa de observatie a pictorului Michailescu: "Sensatii de albastru electric. Ras ex­plo­ziv. O bucata de zahar ii sugereaza viziunea unor in­­­geri imprejurul lui Isus. Are sensatie ca limba si bu­zele i-au devenit enorme. Sarea ii desteapta o sen­sa­tie erotica (…) incepe sa-si picteze viziunile. Pen­tru el, ocru este sidefiu. Un punct reprezinta un ne­gru. Doua linii galbene sunt doua persoane ce se saruta. (…) Executa mai multe schite colorate repe­tand mereu cuvantul «perlaceu». Picteaza «un me­nuet in albastru», sugerat de Menuetul lui [Ian] Pa­de­­rewski. In timpul lucrului pastreaza o atitudine ca­lificata de el despotica si avand tendinta la po­lemica"13.

Un observator atent al avangardei artistice roma­nesti, regretatul Andrei Pintilie, a detectat o "ruptura" la in­­ceputul anilor ‘30 in "evolutia conceptiei lui [Corneliu] Mi­chailescu spre un tip de arta cu totul diferit". "Aceas­ta schimbare «progresiva», care atinge punc­tul culminant dupa anul 1933" a fost pusa de Pintilie "in legatura cu experientele cu mescalina" organizate de doctorul Marinescu.

"Fie ca absorbtia mescalinei a mai fost sau nu prac­ticata de Michailescu si dupa experienta facuta sub control medical - conchide Andrei Pintilie -, noul uni­vers care i s-a relevat pe aceasta cale si-a pus am­prenta asupra intregii sale creatii, pana in anul 1938 cand sufera de o depresiune nervoasa."14 In stu­diul sau din 1979, Pintilie promitea ca va scrie cu un alt prilej "despre experimentele cu mescalina si in­fluenta lor asupra lui C. Michailescu". Poate ca a fa­cut-o in monografia pe care i-a consacrat-o pictorului avan­gardist, ramasa inedita in arhiva Institutului de Istorie a Artei.

"Vi­ziunile pe care [Michailescu] le are sub in­fluen­ta drogului vor fi transpuse in desene", scrie la randul ei Ruxandra Dreptu. In urma acestor experiente cu stu­pefiante "evolutia sa stilistica porneste de la cubism spre suprarealism"15. De mentionat este faptul ca, in pe­rioada 1933-1945, Corneliu Michailescu, retras la casa lui din Cernica, a scris nuvele de factura fantastica si su­prarealista, care au fost publicate abia de curand16.

Criticul Petru Comarnescu

Cel de-al doilea intelectual care a participat voluntar la experimentele cu intoxicare cu mescalina organizate de Gh. Marinescu in 1932 a fost Petru Comarnescu (1905-1970). La vremea aceea, Comarnescu avea 27 de ani si era un tanar publicist si critic de arta, un lider al gru­parii Criterion, proaspat intors (in 1931) de la un pres­tigios doctorat in estetica obtinut in SUA. In fisele de observatie a subiectilor este desemnat prin initialele "P.C." si doar o data printr-o prescurtare "P. Com.". Im­por­tanta este si descrierea personajului in fise: "un su­biect cu o vasta cultura sociologica si psihologica" si "o per­soa­na foarte instruita, filosof si sociolog".

Probabil ca Petru Comarnescu i-a cerut doctorului Ma­rinescu sa pastreze discretia privind participarea sa la experimentul cu mescalina. De altfel, Comarnescu nu sufla o vorba despre acest eveniment in jurnalul sau. In ianuarie 1932 el isi intrerupe "aceste insemnari su­per­fi­ciale" din jurnal. "De fapt - marturiseste el -, nu am ra­gaz sa le gandesc suficient si sa ma deschid in ele. Gandul ca vor fi vazute candva de o a doua per­soana ma incomodeaza. Sunt lucruri pe care mi le ascund si mie insumi"17.

Andrei Pintilie a sustinut pe buna dreptate ca "mes­ca­lina i-a accentuat pacientului [Petru Comarnescu] doua insusiri caracteristice: locvacitatea si vaga­bon­da­jul de idei"18. Doar cateva fragmente din fisele de ob­ser­vatie tinute de dr. Gh. Marinescu sunt edificatoare: "O melodie de Bach i-a produs o stare de extaz si de su­ferinta. Plange mult, geme, i se pare ca se ga­­ses­te in stratosfera. Vede legiuni de ingeri, se simte sublimizat, fara sex, transcendent. «La Fon­taine» de Ravel ii provoaca o multime de visiuni foarte cu­rioa­se (…) Inima i se mareste, resimte bu­cu­rii­le lumii in­­tregi. Corpul i se disloca, in urma devine sferic. (…) La patefon se pune «Indoiala» de Glin­ka. Se simte in Rusia. In gat are o sfera mare de piper. Se afla in zapezi in eter. «Zapada sau cocai­­na?» Jean Coc­teau, localuri unde se fumeaza opium, balet rus, «Nijin­ski». Vede ingeri de vata sau de zapada pra­fuita (…) Acelasi cuvant, cu toate ca evoca aceeasi culoare, poate sa dea diferite nuante; alteori vede cu­lori ce nu exista in natura. Muzica ii da sensatii olfactive (sinestezie auditivo-olfactiva). Ast­fel, marsul fu­nebru ii provoaca sensatii parfumate, de crisan­te­me si tuberoze. Trecerea de la realitate la betia mescalinica si reintoarcerea la realitate sunt insotite de un profund sentiment de tristete"19.



1) Trimiterea la viziunile lui Hieronymus Bosch este interesanta. Unii istorici de arta se intreaba daca, pe la 1500, pictorul flamand nu‑si inflama imaginatia (ca si vrajitoarele din epoca) cu o substanta halucinogena. Vezi, de pilda, Robert Delevoy, Bosch, Éd. Albert Skira, Genève, 1960, pp. 73-76. Daca acceptam aceasta supozitie, atunci se pare ca substanta psihotropa folosita de Bosch era extrasa din fructul de matraguna (Atropa belladonna), numita popular "cireasa-lupului". Este simptomatica prezenta "centrala" a acestui fruct in multe dintre tablourile sale: Corabia nebunilor, Gradina deliciilor, Ispitele Sf. Anton, Sf. Ieronim in rugaciune, Sf. Ioan Botezatorul in desert s.a.

2) Eduard Pamfil, Doru Ogodescu, Psihozele, Facla, Timisoara, 1976, pp. 150-155.

3) Dr. N. Leon, Istoria naturala medicala a poporului roman, Academia Romana, Bucuresti, 1903.

4) Dr. N. Leon, Note si Amintiri, Cartea Romaneasca, 1933, pp. 301-309.

5) Dan Petrescu, Enigma lui Cucoanes, in Timpul, nr. 6, 2003, p. 4. Ii multumesc lui Dan Petrescu pentru discutiile purtate pe acest subiect.

6) Mircea Eliade, Incercarea Labirintului, dialog cu Claude-Henri Rocquet, Dacia, Cluj-Napoca, 1990.

7) Matei Calinescu, Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii, Polirom, 2002, p. 73.

8) Vezi Eliade, de la opium la amfetamine, revista 22, 896, 8 mai 2007, pp. 16-17 si vol. Andrei Oisteanu, Religie, politica si mit. Texte despre M. Eliade si I.P. Culianu, Polirom, 2007, pp. 62-74.

9) Vasile A. Sava, Cercetari asupra auditiunei colorate si intoxicatiunei experimentale cu mescalina, Facultatea de Medicina, Bucuresti, 1929.

10) Pentru relatia lui Macedonski cu stupefiantele, vezi articolul meu din 22, nr. 19, 6-12 mai 2008, pp. 10-11.

11) V.G. Paleolog, Visiunea si auditia colorata sinestesica la Al. Macedonski, Bucuresti, 1944.

12) G. Marinescu, Cercetari asupra actiunei mescalinei, in Memoriile sectiunii stiintifice, tom IX, Academia Romana, 1934, p. 348.

13) Idem, pp. 354-355.

14) Andrei Pintilie, Elemente pentru o redescoperire a lui Corneliu Michailescu, in Studii si Cercetari de Istoria Artei, I, tom 26, 1979, pp. 89-117; idem, Ochiul in ureche. Studii de arta romaneasca, editie de Ileana Pintilie, Meridiane, 2002, p. 45.

15) Erwin Kessler (ed), Ruxandra Dreptu, Gh. Vida, Mariana Vida, Ioana Vlasiu, Culorile avangardei. Arta in Romania (1910-1950), Institutul Cultural Roman, 2007, pp. 97-99.

16) Corneliu Michailescu, Portretul, Atlas, Bucuresti, 2000.

17) Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, vol. I, Noul Orfeu, Bucuresti, 2003, p. 20.

18) Andrei Pintilie, Ochiul in ureche, ed. cit., p. 245.

19) Gh. Marinescu, art. cit., pp. 350-352, 360-362.

(Continuare in numarul urmator)


              http://www.revista22.ro/scriitorii-romani-si-narcoticele-8brcontemporanii-4630.html

         18.06.2008
Scriitorii romani si narcoticele (8)Contemporanii
de ANDREI OISTEANU

Nu exista comentarii

Evaziune si subversiune



Anii ‘80 au reprezentat ultima faza a regimului co­mu­nist in Romania. Unii scriitori romani si-au plasat, atunci, su­biectele literare intr-o perioada cu unele caracteristici ase­manatoare: ultima jumatate de veac a epocii fana­rio­te. Despotismul si decadenta de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea rimau cu coor­do­natele socio-politice din ultimul deceniu al dictaturii co­mu­niste. Acest artificiu literar a fost o forma de evaziune si subversiune, in proportii diferite de la un scriitor la al­tul. Am ales, in mod intentionat, trei exemple complet di­fe­rite intre ele: Eugen Barbu, romanul Saptamana ne­bu­nilor (1981), Silviu Angelescu, romanul Calpuzanii (1987) si Mircea Cartarescu, poemul epic Levantul (scris in 1987).

Fiind vorba de epoca fanariota, mai toti scriitorii au in­trodus in trama romanelor in discutie diverse forme de in­toxicare cu substante narcotice si halucinogene. In Sap­tamana nebunilor, tabietul boierilor fanarioti este cel uzual: se bea intr-una "cahvea" si se fumeaza "tabac de Ianina" sau "tiutiun dulce de Stambul" din "ciubuc din lemn de Alep". Se consuma "afion" si se mesteca "nes­cai frunze" ca sa alunge "stenahoria". Dar se in­ge­rea­za si "otravuri fine", luate cu bani multi de pe la "spi­ce­rii" si tinute in "bocaluri" si "flacoane mici": "pravuri" si "eteruri" care dau "o senzatie de plutire, de impacare, de visare" 1.

Si in romanul lui Silviu Angelescu, Calpuzanii - o cro­nica fictiva din vremea lui Nicolae Mavrogheni (1786-1790) -, se fumeaza din ciubuce si se bea "afion" ames­te­cat in cafea2.



Mircea Cartarescu: visuri de marire in Levant



In Levantul lui Mircea Cartarescu, la inceput de "veac al nouaspe", dervisii fumeaza hasis. Turco-grecii si moldo-valahii beau vin ce li "se suie drept la mecla" si fumeaza opiu amestecat cu tutun. Fumul din nar­ghi­le­le produce "visuri de marire" in "tinuturi fantasma­go­ri­ce" unde "cheful e lege".

"Ei tacea privind la fumul care flori suia-n tavane / Ca si visuri de marire in gandirile cei vane, / Ca o soapta de iubire in urechi de eunuc: / E tutunu-n nar­ghilele indesat pan’ la butuc. / E tocat marunt, us­cat e d-ale Lumii Noi fecioare, / impanat apoi cu opiu, aromat cu cuisoare, / Iara fumul lui de aur pan parfum este trimis, / Ce-i pastrat in scobitura nar­ghilelei de cais. / Parlagiu sa fii sau cioclu, de sor­besti tabac esti rege / P-un tinut fantasmagoric unde cheful tau e lege, / Unde de voiesti si tronul ce-i in ceruri il castigi, / Pe regina cea din Saba in crivat o incovrigi / si ii jefui elefantii, preste mari esti heghemon / si te-asemuiesti ca fala cu Lixandru Machedon" 3.

Mircea Cartarescu a compus probabil cel mai frumos poem cu "vis de opiu" (o sintagma macedonskiana) din li­­teratura romana. "Este un elogiu adus fumatului, com­pus de un nefumator", imi spunea deunazi Mircea Car­tarescu.



Anul macului



Alte pagini memorabile, de aceeasi factura, le-a com­pus Cartarescu in trilogia romanesca Orbitor. In Aripa stanga (1996), de pilda, toata comunitatea unui sat intra in "anul macului", semanand seminte din care creste o "floare minunata", necunoscuta de sateni. O floare "care aduce visele, care face pruncii sa taca si sa doar­ma bustean toata noaptea, care largeste pu­pile­le muierilor si le face dornice de-mpreunare".

Oamenii au primit saculetul cu seminte de mac de la niste tigani care hoinareau prin Balcani. O reteta epica fo­losita si de Gabriel García Márquez in romanul Un veac de singuratate. Cei care aduceau in Macondo lu­cruri stranii (magnetul, lupa, gheata etc.) erau tot tigani no­mazi, condusi de Melchiade.

In romanul lui Cartarescu se declanseaza o febra ha­lu­cinogena si afrodiziaca produsa de "laptele sfintilor", muls din maciuliile de mac - opiu "care te ducea in rai si te facea cunoscut, inca viu, ingerilor din nori". Epi­de­mia narcotico-erotica a comunitatii a tinut toata vara: "Toti, flacai si fete, gospodari si neveste, si-au scos bun­dele si camesile si s-au impreunat de-a valma, prin­tre caini si copii, mama cu fiu, tata cu fiica, fra­te si sora, si-asa au tinut-o, cu pupilele largi cat iri­sii ochilor, cu o sudoare limpede si-nghetata picu­ran­du-le de pe obraji, pana cand toamna s-a aratat" 4.



Opiumul din Valea Uitarii



Narcoticele apar destul de frecvent in proza lui Car­ta­res­cu, inclusiv in Orbitor. Aripa dreapta. In capitolul de­spre "stramosi" (polonezul Witold si evreica Miriam), de pilda, narco-metaforele abunda: "ca un opioman cu bo­bul sau dulceag izvorat din capsulele de mac", "cu o privire fericita de mancatoare de opiu", "cu ochii lucind ca ai morfinomanilor", "ca intr-o fanta sinap­tica in care s-ar elibera dopamina sau IMAO", "cu aviditatea cu care-ar fi tras pe nara, printr-o tea­va subtire, pulberea alba care deschide mintea ca pe-o corola fantastica", "in curenti de endo­mor­fi­ne" etc. Dar nu numai frecventa acestui subiect con­tea­za, ci si importanta lui in constructia epica.

Mircisor, naratorul copil, trece printr-o experienta fee­ri­ca: o calatorie initiatica in lumea de dincolo. Sunt relua­te cateva dintre motivele mitice cunoscute, cu care ope­rea­za basmele traditionale: drumul anevoios spre "Mun­te­le de sticla", unde "vremea nu vremuieste" si unde-si are salasul "imparatul serpilor", calauza salvata, inghi­ti­rea eroului de catre "imparatul serpilor" si apoi regur­gi­ta­rea lui "de zece ori mai zdravan", "margica de dupa ma­sea" care indeplineste protagonistului "orice dorinta" etc.

De regula, in basme, la apropierea de lumea de din­co­lo, eroul este cuprins de un somn letargic. M-am ocu­pat cu alt prilej de acest motiv mitic5. In unele basme popu­­lare romanesti, eroii adorm cand traverseaza "cam­pul cu somnul", iar intr-un celebru basm cult (Frank Baum, Vrajitorul din Oz, 1900) eroii intra in letargie in "cam­pul cu maci ucigatori".

Din eruditie sau intuitie, Mircea Cartarescu a folosit si el acest motiv epic. Inainte de-a ajunge la "muntele de sticla unde-si avea salasul imparatul serpilor" eroul tra­verseaza "Valea Uitarii", plina de "maci ametitori", "prin care toti trecem la portile Raiului, urmand ca­ra­rea somnului si a reveriei". In paranteza fie spus, o ast­fel de floare creste (si "suflete-amageste") la intrarea in lumea de dincolo, deci nu numai "la portile Raiului", ci si la cele ale Iadului: "Iara floarea macului / sede‑n poarta Iadului / si tot creste si‑nfloreste / Multe su­fle­te‑amageste", se spune in poezii populare.

Ceea ce Frank Baum doar sugereaza, Cartarescu ex­ploa­teaza la maximum. Somnul letargic devine narcoza psihedelica si sinestezica: "Valea era plina de maci vineti, maci de hasis [de opiu - nota A.O.], ametitori si atat de veninos parfumati, ca pasarile nu treceau pe deasupra. Am intrat in vale, m-am afundat pan-la brau, apoi pana la piept intre florile carnoase, am stors cu degetele laptii din capsulele lor cat nis­te capete de copii. (…) Am sorbit endomorfina invar­to­sa­ta ce picura din acele teste, am zambit ca un Buddha cu buzele-ncalecate, cu pleoapele-nchise, cu globii ochilor intorsi catre izvorul interior al pla­ce­rii. Si deodata culorile explodeaza si miresmele de­vin dureroase ca niste sabii". Pentru aspectele literare (si stiintifice) ale sinesteziei provocate de stupefiante (la Baudelaire, Rimbaud, Macedonski etc.), vezi episodul anterior al acestui studiu (22, nr. 24, 10 iunie 2008).

In fundul "Vaii Uitarii" erau "macii crescuti ca ar­bo­rii", iar dupa "codrul de maci" cresteau mari plante car­ni­vore si "muscarite uriase" (ciuperci psihedelice Ama­ni­ta muscaria), care emanau "aburi otravitori". Din "cre­ie­rii celor adormiti" era extrasa "apa vie", tinuta in "cupe de aur canelat": "ambrozie si nectar, hidromel si mes­calina, opiu si enkefaline, ce-ti deschideau ochii su­fletului, de stateai la masa cu Dumnezeu. Era ata­ta fericire in mine, ca pielea-mi crapa si oasele mi se faceau tandari, si cu un urlet de flacara galbena iz­bucneam deodata liber ca pasarea-n lume".

Evident, dupa aceste experiente initiatice, pentru erou urmeaza "caderea din Paradis" si revenirea in "lu­mea de dincoace". Un drum (katabasis) ce trece ine­vi­ta­bil prin "Valea Aducerii-aminte" 6.



LSD si "Aer cu diamante"



Cu cativa ani inainte de aparitia cartii Levant, Mircea Car­tarescu si alti "optzecisti" (Traian T. Cosovei, Florin Iaru si Ion Stratan) au publicat un volum colectiv de poe­zie, intitulat Aer cu diamante (Litera, 1982), dupa un poem omonim compus de Iaru. Pentru cunoscatori (dar nu si pentru cenzorii comunisti), titlul cartii trimitea la ce­le­brul cantec psihedelic al grupului The Beatles, Lucy in the Sky with Dimonds, compus de John Lennon in 1967. Initialele titlului formau numele drogului psihedelic LSD.

Influente ideatice, uneori si stilistice, ale miscarilor beat (anii ’50) si hippie (anii ’60-’70) pot fi detectate la scriitorii romani din generatia ’80. Poetul beatnic cu un impact major a fost Allen Ginsberg (1926-1997). El a jucat rolul de pod intre miscarea literar-artistica beat si cea hippie, punand in legatura pe William S. Burroughs, Jack Keruak, Timothy Leary, Ken Kesey, Rod McKuen, Bob Dylan, The Beatles s.a.

Memorabila a fost intalnirea lui Ginsberg cu Mircea Eliade, fascinat pe atunci de hippies. Intalnirea s-a pro­dus, la cererea poetului, la Chicago, la 25 februarie 1967. Printre altele, Allen Ginsberg i-a povestit lui Eliade (si acesta a consemnat cu grija in jurnal) despre "ex­pe­rien­tele sale cu droguri" (mescalina, LSD etc.) si me­ca­nis­mele "inspiratiei poetice" 7.



Imunitate narcotica



In ultimii ani, cativa scriitori romani au inceput sa vor­beasca mai liber despre experientele lor psihedelice. Deo­camdata sunt putini si sfiosi, dar fenomenul s-a de­clan­sat. Curajul de a vorbi despre un viciu tinde sa de­vi­na o virtute.

Intr-un recent articol din Dilema veche, Alex. Leo Ser­ban isi povesteste deziluziile privind efectele asupra sa al catorva tigari de marijuana: "Senzatia a fost de compresa fierbinte pusa direct pe creier, gandurile (ace­lea care erau) mi-au zburat din minte cateva mi­nu­te si mi s-au intors greoi inapoi". Criticul de film a ga­sit si o explicatie convenabila, menita sa-l opreasca de pe "drumul pierzaniei": "Sunt ceea ce se cheama un control freak (un maniac al controlului), iar dro­gu­ri­le se pun de-a curmezisul acestei savuroase ma­nii" 8. "Eseistul afirma, de fapt, ca fiinta care se con­tro­leaza este superioara celei care se abandoneaza", a comentat ulterior Adrian Mihalache9.

Imunitate fata de actiunea diferitelor substante psi­ho­tro­pe prezinta si un straniu personaj din Orbitor-ul lui Car­tarescu: "Am incercat sa beau si n-am facut de­cat sa-mi vars matele, mi-am varat shit [heroina] in vana si m-am simtit ca dupa un ceai de macese, am tras pe nari [cocaina] pana mi-am perforat sep­tul, cu singurul rezultat ca am stranutat zile-n sir" 10.



Al. Vakulovski si "existentialismul narcotic"



Romanul de debut al lui Alexandru Vakulovski, Piz­det (2002), contine elemente autobiografice. Fiind stu­dent basarabean in Romania, protagonistul isi poves­tes­te viata plina de promiscuitate din caminele studentesti: betii, prostituate, droguri. Se fumeaza "iarba" (travca, in ar­goul ruso-basarabean) si se inghit pastile in diverse com­binatii: tramadol, efedrina, glutetimid, demetrin s.a.

Narcoticele sunt considerate "vize gratis la cer" si "calea spre Dumnezeu". Clisee facile (precum cel al "Pa­ra­disului artificial") si imagini banale supravietuiesc tenace: "Iarba [marijuana] iti da sentiment de elibe­ra­re, de pace. Cand nu te mai intereseaza ce se in­­tam­­pla in jurul tau. Nici de tine nu te interesezi, dar iti simti existenta, simti ca e frumoasa, acele culori, acea fascinatie a urcarii in ceruri (…) in acele clipe crezi ca Dumnezeu exista, ca toate au un rost".

Reprezentata de cativa tineri scriitori (Vakulovski, Bu­cu­renci s.a.), "literatura stupefiantelor" de astazi si-a gasit si un tanar exeget avizat: Marius Chivu. El abor­deaza frontal subiectul "existentialismului narcotic", fara false pudori morale, punandu-l in context international. "Cartea [lui Vakulovski] - comenteaza Chivu - nu-si va gasi admiratori printre critici, dar pentru tinerii care, atunci cand piata drogurilor e-n criza, se inter­nea­za la dezintoxicare pentru a supravietui cu sub­sti­tute Pizdet ar putea fi o carte-cult. Caci, in fond, ro­manul lui Al. Vakulovski este marturisirea unei crize existentiale a unui tanar narcoman, o marturie a unei realitati nebanuite in care alcoolul, drogurile si prostitutia sunt imaginile existentei zilnice" 11.

In 2004 Vakulovski a recidivat cu un roman similar, Le­topizdet, "o (auto)pastisa, ceva mai consistenta", scrie M. Chivu, observand in final subtirimea mizei: "in loc (…) sa faca politica atitudinii, sa-si justifice, pana la urma, modelul existential, Yo, naratorul ro­ma­nelor lui Vakulovski, da un pumn si sparge o mu­tra, dupa care trage un joint si/sau un gat de vodca cu aerul ca face dizidenta social-politica. Refugiul in (i)rea­li­ta­tea narcotica nu exclude problematizarea crizei".

Pana la urma, ar fi vorba intr-adevar de o "dizidenta" socio-politica, dar una - constata criticul - plina de locuri co­mune: "Femeile sunt curve si proaste, scoala sucks pentru ca induce conformismul social, societatea ma­nipu­leaza, legile sunt nedrepte, statul e vinovat de tot, capitalismul e o hotie, americanii - imperialisti s.a.m.d., astfel ca existentialismul dependentei chi­mi­ce devine un soi de haiducie narcotica proliferatoare de clisee stangiste in slang basa" 12.



Dragos Bucurenci: "Prajirea creierului"



Dragos Bucurenci a publicat, in 2004, un fel de jurnal de narcoman, RealK. Cartile lui Vakulovski si Bucurenci sunt primele de acest gen in literatura romana. Auto­bio­gra­fica in mare masura, RealK descrie experientele psi­he­delice ale unui tanar in varsta de vreo 20 de ani (varsta autorului). Niciun aspect nu este eludat in acest pseudo-jurnal: dependenta de droguri, procurarea lor, problemele financiare, bad & good trips, clubbing, eufo­riile, depresiile, alienarea, chinurile sevrajului s.a.m.d. Pro­­tagonistul experimenteaza mai multe tipuri de dro­guri: marijuana, hasis, cocaina, LSD si mai ales keta­mi­na (pe scurt K, pe lung clorura acida de ketamina). Este un anes­­tezic disociativ cu efect psihedelic, care se injecteaza intramuscular sau se prizeaza. Fiind folosita in practica veterinara, substanta este relativ usor de pro­cu­rat.

In carte este inserat un cvasidictionar de droguri, in­titulat Manualul visatorului amator. Un dictionar foarte incomplet, autorul avand circumstanta atenuanta ca trimite cititorul interesat la diverse link-uri. Jurnalul mai contine o tipologie ironica a drogatilor din under­ground-ul bucurestean: "taranii - ketaminosii", "pro­le­ta­rii - dependentii de hero", "burghezii - pastilatii", "in­te­lectualii - consumatorii de iarba", "intelectualii cu bani - consumatorii de coca", "aristocratii - con­su­ma­to­­­­rii de raritati: timbre [LSD], opiu, ciuperci, delicatese".

Cartea se termina cu evadarea autorului din inchi­soa­rea dependentei de droguri, inainte sa se produca "pra­ji­rea creierului". In prefata, poetul Florin Iaru (nu intam­pla­tor autorul a apelat la un poet optzecist) il avertizeaza pe cititor sa nu cada in capcana facila de a recepta car­tea dintr-o perspectiva etica: "Il si vezi [pe protagonist] cum baga in vena, baga sub piele, baga in muschi, baga sub limba, trage pe nas, in fel si chip, de ai zice ca ar trebui sa crape dracului odata, imbibat si su­focat. Dar el se trezeste iar si iar si se razboieste cu noi, cu orbii, burghezii, mediocrii care perpetuam spe­cia si asiguram schimbul de maine. Aceasta carte trebuie citita cu mult calm, cu multa detasare mo­ralista".



Andrei Codrescu: "Pedagogi psihedelici"



Intr-o recenta carte-dialog, Andrei Codrescu isi po­ves­teste experientele cu droguri traite in mediul studen­tesc al Americii anilor 1965-1975. Un spatiu si o epoca de glorie pentru consumul de stupefiante. Intoxicarea cu ma­­­­­rijuana si LSD facea parte din "ritualurile gene­ra­tio­nale": "Prietenii mei de atunci - spune Codrescu - nu fumau tigari (tutunul era «establishment») si nu con­­sumau alcool (viciul parintilor)". Codrescu atinge aici un punct esential: "ideologizarea" consumului de nar­co­tice. Pentru Allen Ginsberg, un avocat al legalizarii dro­­gurilor usoare (gen marijuana), tutunul era "the official Dope", la care trebuia sa renunti in favoarea ade­va­ratului drog: "Nu fuma nicotina, / Nu fuma drogul ofi­cial, / Fumeaza drogul-drog" (Put Down Your Ciga­rette Rag, 1971). La randul sau, Mircea Eliade, preo­cupat sa inteleaga miscarea hippie, isi nota in 1968 in jurnal faptul ca "succesul fara precedent al dro­gu­rilor halucinogene in randurile tineretului" este una dintre for­mele de "a proclama zgomotos desolidari­za­rea de idealurile morale, politice si estetice ale pa­rin­­­tilor" 13.

Pentru tanarul Andrei Codrescu rostul drogurilor nu a fost atat "dereglarea tuturor simturilor", ca la Arthur Rim­baud (Lettre du voyant, 1871), cat "acuitatea gandirii si fervoarea simturilor si a spiritului", ca la Charles Bau­delaire (Les paradis artificieles, 1860). "Sfios cum eram - se destainuie Codrescu -, sub influenta ma­rijuanei m-am uitat la semeni, la apropiati si am ga­sit curajul sa-i admir fizic si intelectual, sa-i ascult, sa-i inteleg. Am ascultat muzica, am gustat si am privit mai atent tot ce-am auzit, mancat, atins. Atentia era egala cu dragostea. M-a cuprins un val de dragoste pentru tot ce era viu sau vioi".

Pentru Codrescu, drogurile sunt "pedagogi psihe­delici"; "plante-invatatoare", cum le mai numeste el. "Pana prin mijlocul anilor ’70, marijuana a fost pen­tru mine un instrument pedagogic", isi continua Andrei Co­drescu marturisirea. "Am meditat (in liniste sau in scris) la cele mai mici sunete, gusturi, emotii. Mari­jua­na a fost profesor blajin. Nu tot asa cu Regele LSD, un drog initiatoriu, cel mai nou din familia pe­da­gogilor psihedelici ai samanilor din toata lumea. Asa-zisele «halucinogene» sunt extrem de raspandite in natura, de la «ciupercile magice» la mescalina din plante. Acesti profesori au fost lasati pe planeta noas­tra de fiintele inteligente care ne-au pornit roti­tele pe drumul evolutionar si au fost folosite de magi si samani pentru a intelege si a se identifica cu sacrul care patrunde tot ce exista". Privirea lui An­drei Codrescu este astazi una nostalgica. "Plantele-inva­ta­toare" si "pedagogii psihedelici" nu-i mai sunt pro­fe­sori. "Daca-i vizitez - conchide el - e din nostalgie, nu ma mai invata mare lucru" 14.



"Portile perceptiei"



Lasand la o parte usoara exaltare juvenila, teoriile lui Andrei Codrescu au prospetime. Fara sa aiba pretentia noutatii, ele sunt totusi noi in spatiul cultural romanesc. Drogul nu este un scop, ci un mijloc. Odata deschise "por­tile perceptiei" (the doors of perception), lumea ii apare omului "asa cum de fapt este: Infinita", spunea poetul William Blake (The Marriage of Heaven and Hell, 1790).

Faimoasa formulare a lui Blake l-a influentat pe unul dintre marii teoreticieni ai narcofiliei, Aldous Huxley. Lu­cra­rea acestuia, The Doors of Perception (1954), a fost scrisa in urma unor experiente cu mescalina si LSD. Cartea lui Huxley i-a influentat, la randul ei, pe poetii mis­ca­rii hippie. Pe extaticul poet american Jim Morrison, de pilda, care a creat in 1965 grupul rock intitulat, nu intam­pla­tor, The Doors. De altfel, el a murit la Paris in 1971, la 27 de ani, din cauza unei supradoze de heroina.

Pe de alta parte, "pedagogii psihedelici" - sustine Codrescu - te invata sa vezi si sa intelegi lumea. Cu unele amendamente, imi recunosc propriile mele medi­tatii in urma unor experiente similare. De fapt, acesti "in­­va­tatori" indeparteaza conventiile si cliseele mentale, impuse prin educatie de alti "invatatori". Ei sunt, mai degraba, niste "dez-vatatori", care iti curata de zgura gea­murile de la "portile perceptiei". In 1884, scriitorul bri­tanic Charles Howard Hinton (azi aproape uitat) a in­ven­tat un personaj de nuvela numit chiar asa: Unlearner ("dezvatator"). El elibereaza mintea de sub stapanirea conventiilor, permitandu-i sa perceapa lumea in toate dimensiunile ei. Ocupandu-se de recuperarea celei de-a patra dimensiuni a Universului si de istoria calatoriilor in "lumea de dincolo", Ioan Petru Culianu a considerat ca Hin­ton a anticipat cele mai recente teorii privind "Starile Mo­dificate ale Constientei" 15.



1) Eugen Barbu, Saptamana nebunilor, Albatros, 1985, pp. 27, 45, 85, 188, 199, 215, 217.

2) Silviu Angelescu, Calpuzanii, Cartea Romaneasca, 1987, pp. 72, 81.

3) Mircea Cartarescu, Levantul, editia a doua, Humanitas, 1998, pp. 24 si 155 (prima editie: Cartea Romaneasca, 1990).

4) Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa stanga, Humanitas, 1996, pp. 38-41.

5) Andrei Oisteanu, Ordine si Haos. Mit si magie in cultura traditionala romaneasca, Polirom, 2004, pp. 20-42.

6) Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa dreapta, Humanitas, 2006, pp. 303-341, 497-501.

7) Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, Humanitas, 1993, p. 571-573.

8) Dilema veche, nr. 14, 2004.

9) Adrian Mihalache, Euforia bine temperata, in Secolul 21, nr. 1-4, 2004, pp. 199-208.

10) Mircea Cartarescu, Orbitor. Aripa dreapta, ed. cit., p. 519.

11) Marius Chivu, Existentialism narcotic, in Romania literara, nr. 24, 2002.

12) Marius Chivu, Pizdet contrafacut, in Romania literara, nr. 26, 2004; vezi si Idem, Joint-uri, doze & lecturi,

in Maxim, februarie 2008.

13) Mircea Eliade, Jurnal, vol. 1, Humanitas, 1993, pp. 597-598. Pentru relatia lui Eliade cu miscarea hippie, vezi Andrei Oisteanu, Religie, politica si mit. Texte despre M. Eliade si I.P. Culianu, Polirom, 2007, pp. 57-61.

14) Andrei Codrescu, Miracol si catastrofa, Dialoguri cu Robert Lazu, Hartmann, Arad, 2005, pp. 52-54.

15) Ioan Petru Culianu, Calatorii in lumea de dincolo, Polirom, 2002, p. 62.


             Ioan Petru Culianu (n. 5 ianuarie 1950, Iași - d. 21 mai 1991, Chicago), istoric al religiilor, scriitor și eseist de origine română. A fost profesor de istoria religiilor invitat la Divinity School, University of Chicago. Discipol și protejat al lui Mircea Eliade. A fost asasinat prin împușcare, la 21 mai 1991, în WC-ul din clădirea Universității din Chicago înainte de a primi cartea verde și a fi angajat ca profesor asociat la Divinity School (apud.Ted Anton). Crima nu a fost elucidată.

 

Ficțiune

• Pergamentul diafan,București, Nemira,1994
• Pergamentul diafan. Ultimele povestiri, București, Nemira, 1996; Iași, Polirom, 2002
• Hesperus (roman), București, Univers, 1992; București, Nemira, 1998; Iași, Polirom, 2004
• Arta fugii, Iași, Polirom, 2002
• Jocul de smarald (în colaborare cu H.S. Wiesner) (roman), Iași, Polirom, 2005, 2007

Tozgrec (roman), Iași, POLIROM, 2010

        http://www.revista22.ro/magie-ascensiune-celesta-gnoze-si-ioan-petru-culianu-576.html
   

   

25.08.2003

Magie, ascensiune celesta, gnoze si Ioan Petru Culianu

de - 

Nu exista comentarii

Miercuri, 11 iunie a.c., Editura Polirom a lansat doua volume in cadrul Colectiei Biblioteca Ioan Petru Culianu. Este vorba de volumul colectiv Ioan Petru Culianu. Omul si opera, coordonat de Sorin Antohi, si volumul Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie de I.P. Culianu. La lansare au participat: Ovidiu Simonca (din partea Editurii Polirom), Sorin Antohi (coordonatorul volumelor), Gabriela Adamesteanu, Andrei Oisteanu, Horia-Roman Patapievici, Dan Petrescu. In economia de ansamblu a miscarii ideilor din Romania, Culianu a reprezentat o exceptie fericita
Ovidiu Simonca: Sorin Antohi considera, in Prefata volumului I.P. Culianu. Omul si opera, ca prin aceasta carte se intra in etapa matura a discutiei despre viata si opera lui I.P. Culianu. E un volum pentru un public larg, deoarece ne intoarcem si la enigma asasinatului din 1991 cu textele din aceasta carte, si la relatiile lui I.P. Culianu cu Romania ceausista, si la modul cum s-a format I.P. Culianu, si la I.P. Culianu filosoful si istoricul ideilor.
Sorin Antohi: Primul volum, Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, a aparut la sfarsitul lui 2002 si este o culegere de texte teoretice ale lui I.P. Culianu. Am alcatuit aceasta culegere impreuna cu Mona Antohi, sotia mea, uitandu-ne la vasta bibliografie lasata de I.P. Culianu si incercand sa selectionam acele texte care contureaza un traseu intelectual, o reflectie asupra fundamentelor disciplinelor in care Culianu s-a ilustrat. Veti vedea ca, inca din titlu, nu este vorba de istoria religiilor pur si simplu. Pe de o parte, pentru ca eu nu sunt specialist in istoria religiilor, ci mai degraba in istoria ideilor, teoria culturii si epistemologie, dar si pentru ca am considerat ca opera teoretica a lui Culianu se adreseaza unui teritoriu mult mai vast decat istoria religiilor. Astfel, am crezut ca pot oferi, celor interesati de imensul travaliu intelectual al lui Culianu de la 20 si ceva de ani pana la moartea sa, la 41 de ani, cadrul in care aceasta reflectie s-a articulat de-a lungul unei vieti - din nefericire atat de scurta. Opera sa a fost editata in Romania sistematic, mai intai la Editura Nemira, apoi la Editura Polirom, in cadrul colectiei Biblioteca Ioan Petru Culianu, coordonata de Tereza Culianu Petrescu.
Al doilea volum, Ioan Petru Culianu. Omul si opera, este o lucrare colectiva: ea apare aproximativ la un an si jumatate dupa o alta, in doua tomuri, poliglota, pe care am coordonat-o la Nemira in 2001: Religion, Fiction, and History. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu. Exista anumite asemanari si deosebiri pe care nu le pot detalia aici, am facut-o in introducerea cartii de fata, care pune pe piata de carte romaneasca un instrument compact, relativ accesibil, reunind abordari plurale, uneori inedite, ale operei si personalitatii lui I.P. Culianu. Intentia mea a fost sa marchez, intr-o tara in care exista un cult oarecum salbatic al lui I.P. Culianu, maturizarea exegezei, in vederea trecerii la etapa ei mai tehnica.
Jocurile mintii va cunoaste o versiune in limba engleza si va avea o difuzare internationala: Mind Games. A Cognitive Turn in the History of Ideas and Religions (CEU Press, 2004). Scriu, cu acest prilej, o introducere substantiala in ansamblul proiectului intelectual al lui I.P. Culianu. In introducerile volumelor lansate azi m-am referit foarte putin la creatia literara a lui I.P. Culianu, in introducerea la Mind Games voi insista mai mult, pentru ca exista importante simbioze, transferuri, sinergii, inspiratii reciproce, suprapuneri, etc. intre creatia savanta si creatia fictionala.
Toate aceste lucrari fac parte dintr-un program de memorializare a contributiei extraordinare a unui savant roman si in alte locuri decat in Romania. In acest sens, imi face placere sa va anunt ca la Universitatea Central-Europeana (Central European University, CEU) de la Budapesta, unde sunt profesor, voi conduce un seminar doctoral in aceasta toamna, dedicat studiului religiei, care se va chema Approaching Religion (limba noastra de predare este engleza). Seminarul va fi tinut an de an si poate va deveni nucleul unui program de studii religioase. Seminarul va avea un nucleu constituit dintr-o serie de cinci conferinte, tinute de personalitati mondiale din domeniul studiilor religioase. Anul acesta The Ioan Petru Culianu Lectures of Religion vor fi tinute de reputatul savant israelian, nascut la Tg. Neamt, Moshe Idel. Conferintele vor fi publicate in fiecare an in volum separat, in colectia Studies of Pasts, Inc. in care apar cartile produse sub auspiciile institutiei pe care am infiintat-o la CEU in 2002, Pasts, Inc. Center for Historical Studies (www.ceu.hu/pasts). Este pentru mine o datorie morala sa incerc sa fac ceva pentru perpetuarea operei lui Culianu. Nu l-am intalnit niciodata pe autor, dar l-am citit, gratie legaturilor cu familia sa din Romania. Daca nu este readusa in memoria activa a profesiunii, opera sa poate sa treaca in raftul al doilea sau al treilea. Or, Culianu este un autor de raftul intai.
O. Simonca: D-le Sorin Antohi, ce inseamna pentru dvs. “retragerea din prim-planul acestei intreprinderi” si ce inseamna influenta lui I.P. Culianu fata de dvs.?
S. Antohi: Despre influenta mi-e foarte usor sa vorbesc, am facut-o si in introducerile mentionate. Aveam o anumita inclinatie timpurie catre teoria stiintelor, epistemologie. Cautam un traseu convingator dinspre fizica, astronomie, cosmologie catre stiintele umaniste, unde mi se parea ca impasul poststructuralismelor era masiv. Si atunci, am descoperit maniera in care Culianu insusi opera aceasta legatura. A fost o revelatie! Consecintele ei vor deveni mai vizibile in propria mea activitate abia in anii urmatori, am revenit la preocupari de natura teoretica: timp si temporalitate; ontologii etnice; cosmologii ale istoriei (poate voi avea cursanti din Romania in iulie 2004, cand tin un curs de vara la CEU pe aceasta ultima tema, folosind texte de Ricoeur, Eliade, Culianu si altii); si asa mai departe.
Am spus ca ma retrag din prim-planul discutiei despre Culianu pentru ca a venit vremea specialistilor, terenul este deja marcat si definit. Nu e vorba de a construi o hagiografie si de a muzealiza o opera, ci de a o discuta critic, de a o integra intr-o gandire vie. De pilda, Culianu s-a inscris la un anumit moment in turnantul cognitiv. E normal ca dupa 15 sau 20 de ani sa facem alte judecati, alegeri sau interpretari. Sa pastram insa acest ferment de creativitate interdisciplinara, reprezentat cel mai bine in cultura romana de opera lui Ioan Petru Culianu. E un pariu intelectual colosal ceea ce a incercat Culianu. In pariuri asemanatoare, de obicei, oamenii esueaza. Dar exista o forma inteligenta, fertila de interdisciplinaritate. Ea a fost reprezentata cu brio de Culianu. Nu e vorba de a divaga elucubrant pe temele cele mai diferite, ci de a integra superior, printr-o munca competenta si chinuitoare, de cateva decenii, campuri disciplinare, paradigme, sisteme de gandire si viziuni despre lume, care sunt greu de stapanit si izolat. Culianu a facut acest lucru; in economia de ansamblu a miscarii ideilor din Romania, el a reprezentat o exceptie fericita.
Misterul mortii lui Culianu
Andrei Oisteanu: Daca vorbim despre “viata si opera” lui Culianu, nu putem uita modul brutal si misterios in care a murit. Liviu Antonesei semneaza in volum o biografie fictiva a istoricului religiilor, care se incheie astfel: doi ofiteri de Securitate participa la asasinarea profesorului Culianu. Scenariul este verosimil. Pe de alta parte, in ultima carte a lui Saul Bellow, Ravelstein, cu postfata lui Sorin Antohi (ambele controversate), ucigasii lui Culianu sunt asociati cu legionarii români din Chicago, cu “prietenii” profesorului Grielescu, alias Mircea Eliade. Ma gândesc ca Bellow, scriitor din Chicago si prieten cu Eliade, stia bine povestile care circulau in mediile intelectuale ale orasului despre asasinarea lui Culianu. Probabil ca ipoteza pe care a ales sa o crediteze Bellow nu este departe de adevar.
Iata deci, din doua texte fiction, doua solutii aparent opuse privind uciderea lui I.P. Culianu: securistii din România sau legionarii din America, extrema stânga sau extrema dreapta. Si totusi exista un scenariu care impaca ambele solutii: colaborarea dintre o factiune radicala a legionarilor din exil (destui folositi ca agenti ai Securitatii) si o aripa ultra-nationalista a Securitatii, scapata de sub control dupa decembrie ’89. O astfel de teorie am sustinut si eu (in prefata cartii Calatorii in lumea de dincolo), si Tereza Culianu (intr-o excelenta biografie a fratelui sau, publicata in volumul pe care il prezentam), si Moshe Idel (prietenul lui Culianu de la Universitatea din Ierusalim), si Matei Calinescu, si Dorin Tudoran, intr-un fel si publicistul american Ted Anton (in cartea sa Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu). Sigur ca nu putem face decat speculatii teoretice pe marginea acestui subiect. Dar, cum stim chiar de la Culianu, miturile devin câteodata mai importante decât realitatea, imaginea unui fenomen devine mai “reala” decât fenomenul insusi.
Continuitatea, fie si paradoxala, intre cele doua forme ale extremismului românesc (de stânga si de dreapta) este cunoscuta. Cu intuitia sa politica, I.P. Culianu a intrevazut complicitatea dintre securisti si gardisti. O coniventa care pâna la urma i-a fost probabil fatala. Ma refer la nuvela Jormania libera, o povestire premonitorie despre revolutia din România, publicata in martie 1989 si reluata in 1990. Unii activisti din nomenclatura securisto-comunisto-nationalista a Jormaniei sunt vechi membri ai “Garzii de Lemn”. Asa este, de pilda, patriarhul Jormaniei, Preafericitul Ananghia. În acest caz, intuitia lui Culianu a functionat formidabil. De curând, Institutul Român de Istorie Recenta a dezvaluit, in Anuarul sau pe anul 2002, un document din care rezulta ca in timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 câtiva clerici gardisti, printre care Teoctist (Teodor) Arapasu, pe atunci student la Teologie, au devastat sinagoga din cartierul Manastirii Antim. Cartier in care astazi se afla Parlamentul României si in care, cu acordul aceluiasi Preafericit Teoctist, Ceausescu a darâmat biserici in anii ’80. In orice tara democrata publicarea unui astfel de document ar fi generat un imens scandal si s-ar fi declansat o ancheta. In eterna si fascinanta Românie nu s-a intâmplat nimic.
Datorita eruditiei sale, dar si datorita unui al saselea simt, Culianu avea un vizionarism politic exceptional. El detecta mine acolo unde nimeni nu le banuia. Era un genist de geniu. Stia sa detecteze punctele nevralgice ale unui regim politic. De altfel, concluzia lui Ted Anton asta este: ca, intr-un moment de deruta, el i-a facut pe asasinii sai sa creada ca stie ceea ce n-ar fi trebuit sa stie si sa-l perceapa ca periculos.
Nu e de mirare ca dosarul de Securitate al lui Culianu este masluit si descompletat. Chipurile, “siguranta nationala” trebuie protejata! El contine câteva zeci de file insignifiante si practic se termina in 1972, când Culianu a parasit România. Dosarul mai cuprinde instrumentarea procesului din 1973 in urma caruia Culianu a fost condamnat la 6 ani inchisoare pe motiv ca - fiind invitat la o bursa in Italia - ar fi plecat, asa-zicând, “in interes de serviciu”. Evident, dupa aceea familia a fost hartuita politic, iar el s-a trezit cu o prapastie in spate. Nu mai putea sa revina nici ca turist. In acest dosar apare si tânarul capitan de Securitate Marian Ureche, plin de abnegatie la acea vreme. Cu un nume predestinat pentru lucrul la Securitate, cpt. Ureche a incercat sa-l racoleze pe studentul Culianu. Astazi el este directorul unui serviciu secret din cadrul Ministerului Justitiei. In orice caz, toate referirile la Culianu au fost chiuretate cu grija din dosarele prietenilor sai din România.
Asa s-a intamplat si cu dosarul meu de Securitate, pe care l-am consultat recent.
O acolada a operei: unitatea gandirii lui Ioan Petru Culianu
H.-R. Patapievici: O sa fie destul de exotic ce vreau sa va spun acum, dupa ce Andrei Oisteanu ne-a adus cu picioarele pe pamant si am fost fortati sa ne reamintim ca pamantul pe care stam e destul de sordid. In interventia mea, as dori sa fac o acolada a celor doua volume, pentru a incerca sa imbratisez, intr-o privire unica, opera lui Ioan Petru Culianu. Inainte de asta, insa, trebuie spus un cuvant special despre editorul acestor doua volume, Sorin Antohi, si despre calitatea remarcabila a muncii depuse. Rezultatul este ca studiosii lui Ioan Petru Culianu au acum la dispozitie, gratie talentului, inteligentei si vastei stiinte de carte a lui Sorin Antohi, doua importante si sigure instrumente de lucru. La editarea volumului Jocurile mintii a participat si Mona Antohi, a carei munca imi face placere sa o semnalez aici.
Daca incercam sa grupam pe clase, dupa subiectul studiat, contributiile de istoric al religiilor ale lui Ioan Petru Culianu - sa folosim pentru convenienta eticheta de “istoric al religiilor”, desi nu cred ca ii convine in totalitate -, putem identifica imediat trei: (1) Renasterea; (2) ascensiunea la cer a sufletului; si (3) gnosticismul. Sa le luam pe rand.
(1) Pentru Culianu, Renasterea a fost o preocupare constanta. Incepe cu lucrarea de diploma, Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento, sustinuta in 1972, inca inedita, continua cu o carte neterminata, intitulata Iocari serio: stiinta si arta in gandirea Renasterii, scrisa cand in franceza, cand in romana, probabil prin 1978 si 1979, si culmineaza cu una din capodoperele sale, Éros et magie à la Renaissance. 1484, aparuta la Flammarion in 1984, cu o intarziere de trei ani fata de data incheierii ei. In paranteza fie spus, e un lucru ciudat cu intarzierile in publicare ale cartilor importante ale lui Ioan Petru Culianu: si importantul sau studiu monografic si morfologic despre gnoze apare cu intarziere fata de data incheierii redactarii - editia italiana cu o intarziere de trei ani (I miti dei dualismi occidentali, Jaka Book, 1989), cea franceza cu patru (Les Gnoses dualistes d’Occident, Plon, 1990). Revin la tema Renasterii. Pentru Culianu, ceea ce s-a petrecut in Renastere nu a fost, asa cum se crede indeobste, urmand traditia umanista, un fenomen cultural si artistic, ci a fost, inainte de toate, incununarea unei foarte speciale aventuri a cunoasterii. Aceasta aventura a cunoasterii a fost ilustrata de ceea ce am putea numi “stiintele Renasterii”, in primul rand magia, si incarnata de tipul uman specific al Renasterii hermetice, magicianul Renasterii, al carui tip complet, pentru Culianu, a fost Giordano Bruno. Noutatea acestei abordari este ca pune in centrul Renasterii ceea ce pentru eruditia traditionala era fie aberant, fie marginal, in cel mai bun caz - este vorba de magie -, si isi propune sa reconstruiasca epoca mai degraba dinspre epistemologie si filozofie, decat dinspre descriptivismul filologico-istoric. Inca de acum Culianu dezvolta cele doua trasaturi pe care, intr-o adresa din 28 septembrie 1987, Joseph Kitagawa, un istoric al religiilor de tip traditional, le gasea ca definitorii pentru el: “eruditie iesita din comun” si “perspicacitate metodologica”. Daca “eruditia iesita din comun” nu il distinge pe Culianu de alti cercetatori eminenti, “perspicacitatea metodologica” e, as spune, numai a lui. Aceasta “perspicacitate metodologica” l-a ghidat pe Culianu prin labirintul stufos al studiilor despre Renastere, orientandu-l spre o tema slab frecventata pana la el, tema pe care am putea numi-o “mecanismele cognitive ale functionarii magiei” si care raspunde la intrebarea: “cum ar trebui sa fie construit aparatul cognitiv uman (adica subiectul transcendental al lui Kant) si care ar trebui sa fie principiile ontologice ale lumii pentru ca magia sa nu fie o superstitie, ci o realitate, precum stiinta moderna a naturii?”. Originalitatea lui Culianu este de a fi pus o astfel de intrebare de tip kantian in studiile sale de istoric al religiilor. Un istoric al religiilor nu isi pune astfel de intrebari. Prin faptul ca si le punea, Culianu depasea cadrul de stricta observanta al disciplinei sale, universitar definita.
(2) A doua clasa de subiecte pe care s-a exercitat inteligenta lui Ioan Petru Culianu a fost ceea ce am numit deja, succint, “ascensiunea la cer a sufletului”. Doctoratul de stat de la Sorbona, cel mai complet si dificil doctorat din lume, si l-a luat cu o teza despre experientele extazului si simbolurile ascensiunii in elenism si Islam. Din aceasta teza, sustinuta in 17 iunie 1980, au iesit doua carti - Psychanodia I: o prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celesta a sufletului, aparuta la Brill, in Olanda, in 1983, in limba engleza, si Expériences de l’extase, aparuta la Payot, in limba franceza, in 1984, care se ocupa de extaze, ascensiuni si povestiri vizionare din elenism pana in Evul Mediu - si numeroase articole, publicate de-a lungul timpului in periodice de specialitate si in volume colective. Numele de specialitate al subiectului tratat de Culianu este Himmelsreise der Seele (calatoria la cer a sufletului), subiect asupra caruia Ioan Petru Culianu a inceput sa lucreze din 1973, sub indrumarea lui Ugo Bianchi, pe cand era student la Universitatea Catolica din Milano.
Teoriile astrologice, legendele despre mi’raj, razboaiele ceresti, apocalipsele iudeo-crestine, misterele antichitatii tarziii, cosmologiile gnostice, neoplatonice si crestine au ca fundal o teorie unitara a cosmosului si a sufletului, care poate fi reconstruita pornind de la cosmologiile stiintifice ale antichitatii, teoriile medicale ale scolilor grecesti de medicina, psihologia cognitiva dezvoltata de neoplatonicieni si bazata pe Aristotel, doctrina stoica a pneumei si teoria platonica a perceptiei. Oricine este familiarizat cu studiile de istoria religiei, cu Eliade de exemplu, stie ca modalitatea cea mai raspandita de a ordona materialul extrem de bogat al ideilor si credintelor religioase este clasificarea acestora in clase morfologice. Nu aceasta a fost calea urmata de Culianu. Uzand de ceea ce Kitagawa numise perspicacitatea sa metodologica, Culianu a gasit unitatea tuturor Himmelsreise studiate in unicitatea teoriilor cosmologice si psihologice de fundal care le faceau inteligibile. El a proiectat diversitatea ascensiunilor celeste pe fundalul cosmologiei de referinta, studiile sale straduindu-se sa scoata la lumina anume aceasta referinta - implicita pentru protagonisti si, de aceea, inaparenta; uitata de moderni si, de aceea, doar intamplator abordata in literatura temei. Originalitatea lui Culianu, si aici, consta in faptul de a fi urmarit cu insistenta in labirintul enormei literaturi religioase o idee de rationalitate tipic filozofica: ideea ca inteligibilitatea temei Himmelsreise tine de cosmologia care o face posibila si ca aceasta sta sau cade impreuna cu consistenta epistemologica a tipului uman care a ilustrat extazele asociate ascensiunii celeste a sufletului - samanul, iatromantul, medicul-vrajitor, vraciul psihopomp. Asa cum tipul magicianului renascentist ilustra cognitiv inteligibilitatea stiintelor Renasterii, tipul samanului era reconstruit de Culianu pentru a ilustra cognitiv inteligibilitatea ascensiunilor celeste ale sufletului.
Ultima oara cand Culianu a abordat tema ascensiunii celeste a fost in cartea care in italiana poarta titlul I viaggi dell’anima: sogni, visioni, estasi (Mondadori Editore, 1991), iar in engleza se cheama Out of this World: otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein (Shambhala Publications, 1991). Noul mod de a organiza materia ascensiunilor sufletesti si de a privi calatoriile celeste ale sufletului arata cu claritate ca Ioan Petru Culianu, la data elaborarii acestei carti, isi schimbase complet modul de a intelege Himmelsreise der Seele: el intrase deja, in acel moment, in posesia metodei sale universale de interpretare a tuturor fenomenelor culturii, stiintei, filozofiei si religiei, asa cum apare aceasta prezentata in articolele pe care le-a publicat in revista sa, Incognita, in cartea The Tree of Gnosis, in “Introducerea” la The Eliade Guide to World Religions si in cele patru propuneri de carti pe care a mai apucat sa le trimita unor edituri prestigioase, intre 1990 si 1991. Potrivit acestei noi mathesis universalis, el a tratat acum Himmelsreise der Seele ca pe un caz particular de explorare a universurilor mentale (sau, in particular, o aplicatie a teoriilor despre a patra dimensiune), ocurentele istorice ale temei fiind vazute ca niste fragmente dintr-un discurs atemporal si nelocalizat geografic, pe care il genereaza, pornind de la un set de reguli universale, un mecanism de optiuni binare innascut, constitutiv mintii tuturor reprezentantilor speciei homo sapiens. Se vede imediat ca noua unitate data de Culianu temei Himmelsreise der Seele vine dintr-o dispunere speciala a materialului erudit, obtinuta, adica, printr-o inovatie metodologica.
(3) Ei bine, tot “perspicacitatea metodologica” l-a orientat pe Ioan Petru Culianu si in abordarea domeniului luxuriant al miturilor si doctrinelor gnostice - a treia clasa de subiecte asupra carora si-a aplecat geniul si ingeniozitatea. Interesul sau in studiile gnostice vine, ca si cel fata de ascensiunile celeste ale sufletului, din perioada in care a lucrat la Milano cu Ugo Bianchi (1973-1976). Ugo Bianchi i-a fost, cum a spus-o Culianu in 1989, in Cuvantul inainte la Gnozele dualiste ale Occidentului, “initiator in misterele gnozei”. Din aceasta initiere au rezultat trei carti: o culegere de articole, de tiraj redus, intitulata Iter in silvis: saggi scelti sulla gnosi e altri sudi, publicata in Italia, la Antonino Sfameni, in 1981, din care, pe coperta, se semnala faptul ca avem de-a face cu primul volum (ca si pentru Psychanodia I, nu au mai aparut altele); si doua incercari de a sistematiza totalitatea miturilor gnostice, pornind de la un acelasi material de baza: una scrisa in franceza, Les Gnoses dualistes d’Occident: histoires et mythes, terminata in 1986, dar publicata abia in 1990, la Plon, si alta, reprezentand editia engleza complet remaniata a acesteia, The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, aparuta dupa moartea autorului, in 1992, la HarperCollins. Problema oricarui studios in ale gnozei este: cum poate fi interpretata varietatea deconcertanta a miturilor gnostice? care este unitatea lor? exista o doctrina gnostica unica? un original? si cate variante? care este originea miturilor gnostice? etc. Toate contributiile oferite de religionsgeschichtliche Schule (adevarata bête noire a lui Culianu) la dezbaterea gnostica au mobilizat o metodologie bazata pe ideea ca exista un original, ca are sens sa vorbim de o origine geografica determinata, de o metafizica unica, originara, ca mitul de baza a patruns si in alte zone geografice printr-un proces de difuziune prin contact, ca diversitatea este derivata, iar unitatea prima, in fine, ca fenomenul gnostic este contributia culturala a unui anumit mediu cultural, rasial etc. E usor de observat ca ontologia care sta la baza acestor reprezentari-explicative este aceea a fizicii secolului al XVII-lea: exista corpuri separate, interactiunea se realizeaza prin ciocniri, orice propagare a unei proprietati oarecare se explica prin actiunea de contact a constituentilor etc. Culianu a contestat acest model ontologic.
Dar, la inceput, si el a incercat sa raspunda la intrebarile standard ale disciplinei sale in chip traditional: cu formidabila sa capacitate morfologica si analitica, a incercat sa claseze miturile gnostice in chip morfologic si dupa ideea identificarii unui mit central. Studiile culese in cartea Iter in silvis ilustreaza aceasta metodologie. Aplicarii acestei metodologii continua sa ii dedice Culianu cele mai importante eforturi in cartea pe care a terminat-o, cu un sfortare suprema, in 1986, Gnozele dualiste ale Occidentului, unde urmele incercarii de a clasa miturile gnostice sub raport morfologic ori sub cel al identificarii unui mit central sunt inca foarte vizibile. Ceea ce inseamna ca, pana in 1986, cu Iter in silvis si partial cu Les Gnoses dualistes d’Occident, Culianu inca mai era solidar cu metodologia traditionala a disciplinei sale, istoria religiilor - morfologia: metodologia pe care o ilustrase cu stralucire maestrul sau din tinerete, Mircea Eliade. Dar, cu timpul, dupa 1986, Culianu ajunge sa conteste presupozitiile de adancime ale metodei morfologice, asa cum pusese in criza, din motive metodologice, si solutiile propuse de religionsgeschichtliche Schule. Contestatia incepe sa fie vizibila in Gnozele dualiste ale Occidentului si ajunge sa fie perfect articulata in Arborele Gnozei, unde el abandoneaza incercarea de a clasifica miturile gnostice fie morfologic, fie sub specia unui mit central.
Daca Gnozele dualiste ale Occidentului reprezinta deja o abordare originala a miturilor, doctrinelor si teoriilor gnostice, Arborele Gnozei este o carte revolutionara. In cele din urma, pentru Culianu, diversitatea ajunge sa fie prima, un dat, in timp ce unitatea devine un construct, o inventie a posteriori. Argumentul sau este ca veritabila unitate a diversitatii miturilor nu e de gasit la nivelul formelor lor de manifestare, ci la nivelul structurilor de generare. In particular, diversitatea miturilor gnostice nu isi are unitatea intr-o imposibil de gasit forma originara, cu atat mai putin intr-o anumita forma mentis cultural-rasiala, ci in maniera in care au fost generate toate miturile gnostice. Altfel spus, unitatea miturilor gnostice nu este nici metafizica, nici geografica, nici culturala, nici formala, nici morfologica, ci cognitiva. In felul acesta, toata problema - clasica in istoria religiilor - a difuziunii unui mit, a locului de origine, a suporturilor materiale prin intermediul carora un mit ajunge sa fie atestat in alta regiune geografica decat aceea a originii sale sau care este traiectoria istorica a unui motiv, toata aceasta problema a fost complet abandonata, pentru ca ideea pe care Culianu a pus-o in joc este una care nu mai raspunde la intrebari de tip cultural sau istoric, ci la intrebari de natura cognitiva. El a mutat unitatea miturilor gnostice in subiectul cunoscator. Asa cum tipul magicianului renascentist ilustra cognitiv inteligibilitatea stiintelor Renasterii, asa cum tipul samanului era reconstruit de Culianu pentru a ilustra cognitiv inteligibilitatea ascensiunilor celeste ale sufletului, tipul generic uman - spatiul mental si mecanismele sale de generare - a fost postulat de Culianu pentru a ilustra unitatea cognitiva a tuturor miturilor si doctrinelor gnostice.
Aceasta este unitatea profunda a tuturor studiilor lui Ioan Petru Culianu. Deoarece a gandit, metodologic, ca unitatea manifestarilor sta in unitatea de generare, iar aceasta e situata in subiectul cunoscator, Culianu a putut muta unitatea gnosticismelor, din manifestarea lor istorica si geografica, in modul cum au fost ele generate, in minte. Spatiul din afara noastra a fost inlocuit cu spatiul nostru mental. Altfel spus, Culianu a mutat problema unitatii morfologice a gnosticismului in problema unitatii generative a miturilor gnostice. In aceasta mutatie, Gnozele dualiste ale Occidentului reprezinta un terminus a quo, iar Arborele Gnozei un terminus ad quem. Folosind un acelasi material mitografic, cele doua carti, care ar fi trebuit sa fie doar una traducerea intr-o alta limba a celeilalte, ofera o remarcabila si aproape didactica ilustrare a modului in care, pas cu pas, mutatia pe care am semnalat-o a operat o formidabila schimbare de viziune asupra gnosticismului. Numai asupra gnosticismului? Nu. Este o schimbare de viziune care modifica felul in care ar trebui sa vedem toate disciplinele spiritului - in fond, toate creatiile omului. Si, de fapt, nu numai creatiile omului, ci si felul in care intelegem experienta, deoarece, in Out of this World, Culianu vorbeste, e drept ca destul de enigmatic, de o experienta mentala a realitatii, care ar fi responsabila de realitatea experientelor pe care critica pozitivista a religiilor a decis sa le socoteasca iluzorii, fantasmagorice si, fireste, suprema condamnare - inexistente. Hotarand sa distinga, in discutia despre ascensiunile sufletului, intre “spatiul nostru mental” si “spatiul din afara noastra”, Culianu nu intentiona sa il faca de ras pe primul, in beneficiul ultimului. Voia sa revendice in favoarea experientelor desfasurate in spatiul nostru mental un tip de realitate care fusese mereu refuzat fenomenelor religioase de catre criticii religiei, in numele imposibilitatii de a obtine o expresie concluziva a lor, in spatiul din afara noastra. Din faptul ca realitatea miturilor e mentala, Culianu nu a dedus ineficacitatea lor exterioara, tot asa cum, din convingerea sa ca si stiintele naturii se bazeaza pe mituri, el nu a imbratisat relativismul.
Ating astfel miezul a ceea ce voiam sa va impartasesc in aceasta seara. Ce uneste, ca o viziune unica, toate aspectele extrem de diverse, de plurimorfe, de variate tematic ale operei lui Ioan Petru Culianu? Am sa incerc sa raspund la aceasta intrebare, reconstruindu-i contributia pe care a adus-o cercetarii magiei Renasterii, in cartea sa neterminata Iocari serio (1979). Cercetarile sale privind magia Renasterii se inscriu intr-o anumita traditie erudita, ai carei cei mai de seama reprezentanti mi se par a fi Will-Erich Peuckert, Frances Amelia Yates, Daniel Pickering Walker si Giorgio Agamben. Toti acesti autori, spre deosebire de alti mari studiosi ai Renasterii, precum Eugenio Garin, Oskar Paul Kristeller, Charles B. Schmitt ori Brian P. Copenhaven, a caror imagine despre Renastere datoreaza inca foarte mult figurii centrale a umanismului, au acordat anume magiei un rol determinant in formula mentala a omului renascentist - ocupand oarecum locul pe care stiinta moderna a naturii il ocupa in economia reprezentarilor despre lume a omului modern. Pentru Peuckert, Yates, Walker ori Agamben, omul deplin al Renasterii era, am putea spune (fortand putin nota) magicianul. Pentru Peuckert, acest tip complet era Paracelsus, pentru Yates, ca si pentru Culianu mai tarziu, era Bruno. Pentru Peuckert, Paracelsus a fost reprezentantul cel mai stralucit al unui anumit fel de a face stiinta, un fel de intelepciune universala, Pansophia, pe care a studiat-o intr-o exceptionala monografie, intitulata Pansophie: ein Versuch zur Geschichte der weissen und schwarzen Magie (1936). Pentru Frances Yates, Bruno a fost un savant complet in sensul Renasterii, adica un magician. In Giordano Bruno and the Hermetic Tradition (1964), Yates argumenteaza ca toata activitatea de literat, filozof si magician a lui Bruno nu este inteligibila decat raportata la cadrul unei mari traditii intelectuale uitate, pe care ea a numit-o “traditia hermetica”. In identificarea si descrierea acestei traditii, uitate de eruditia care nu vedea in Renastere decat umanismul literatilor, Yates mergea pe urmele lui Daniel Pickering Walker, a carui carte despre magia Renasterii (Spiritual and Demonic Magic from Ficino to Campanella, 1958) a devenit un clasic al domeniului.
Intr-o carte putin cunoscuta in afara cercului specialistilor, dar, evident, binecunoscuta lui Culianu - de altfel, a si recenzat-o (Stanze: la parola e il fantasma nella cultura occidentale, 1977) -, Giorgio Agamben a mers si mai departe: pornind de la texte literare care pentru noi au ajuns sa sune enigmatic (sonetele lui Dante din Vita nuova, de pilda), Agamben incearca sa regaseasca, pe urmele unui admirabil articol din 1965 al lui Robert Klein, Spirito peregrino, traditia de gandire care conferea inteligibilitate speculatiilor despre iubire ale poetilor Dulcelui stil nou. Ceea ce Agamben gaseste la capatul arheologiei filologico-filozofice pe care o intreprinde este ceea ce am putea numi un continent scufundat: epistemologia subiectului cunoscator construita in jurul notiunii de “fantasma”, o traditie continua care pleaca din Aristotel si isi atinge apogeul cu Bruno. Ceea ce stiinta moderna a naturii si discreditul stiintelor traditionale ne-a facut sa uitam este ca psihologia subiectului cunoscator elaborata de antici, extinsa de medievali si confirmata de renascentisti nu era nici lipsita de rigoare, nici pre-stiintifica, nici, cu atat mai putin, metaforica. Era, in termenii lui Culianu de mai tarziu, cognitiva. Agamben denumeste acest capitol al epistemologiei subiectului cunoscator medieval teoria pneumofantasmologica a cunoasterii.
In aceasta serie de cercetatori se inscrie contributia lui Ioan Petru Culianu. Meritul lui Culianu este a-si fi conceput materia - cum sa spun? - mai filozofic decat predecesorii sai: el pleaca de la observatia, curenta intre epistemologi, absenta intre eruditii umanisti, ca modificarea modului de a vedea lumea in stiinta moderna a naturii a fost concomitent cu, sau a fost precedat de, o modificare a modului in care era vazuta natura. Pentru a se naste stiinta, natura a trebuit sa devina “stiintifica”, iar aparatul cognitiv uman a trebuit sa se adapteze metodei de investigatie stiintifice. Acelasi lucru, schimband ce este de schimbat, trebuie sa se fi intamplat si in cazul stiintelor traditionale, stiintele care ilustrasera traditia hermetica. In acest mod a fost adus Culianu la abordarea care, cu timpul, i-a devenit tipica. El a privit enormul material privind magia sub specia unei intrebari kantiene: ce anume face cu putinta magia, ca stiinta? Originalitatea abordarii, cum bine a vazut Kitagawa, tinea de o anumita “perspicacitate metodologica”. Cheia contributiei lui Culianu la tema magiei in Renastere sta, ca si mantuirea Regelui Pescar, de o intrebare bine pusa: cum trebuie sa fie alcatuit subiectul cunoscator si lumea in care el traieste, pentru ca magia sa nu fie o superstitie, pentru ca credinta in astrologie sa nu fie prosteasca, pentru ca alchimia sa fie cu putinta si sa nu fie un fel de pre-chimie, destul de copilareasca, destul de natanga? La aceasta intrebare - sigur ca nu asa formulata - a incercat sa raspunda Culianu in cartea de care am pomenit mai inainte, Iocari serio. Din pacate, aceasta carte a ramas neterminata.
Culianu a preferat sa dea la iveala o alta, care pastreaza rezultatele referitoare la magie prilejuite de cercetarea din Iocari serio, dar le monteaza intr-un cadru care era orientat de alte interese culturale: Eros si magie este in primul rand o teorie despre schimbarea in istorie. Proiectul de cercetare din Iocari serio - care sunt mecanismele cognitive ale functionarii magiei? cum ar trebui sa fie construit aparatul cognitiv uman si care ar trebui sa fie principiile ontologice ale lumii pentru ca magia sa nu fie o superstitie, ci o realitate, precum stiinta moderna a naturii? - a fost subordonat in Eros si magie teoriei despre schimbarea istorica: si anume mutatia de imaginar care a fost preconditia nasterii modernitatii, ma refer la teoria despre nasterea si supravietuirea mustei aptere. Dar proiectul din Iocari serio, proiectul de a gasi mecanismele cognitive ale functionarii magiei, nu a fost complet abandonat. Partea istorica, da, a fost abandonata. Ambitia de a reconstrui complet, din punct de vedere istoric, cadrul mental si de gandire care a facut posibile stiintele Renasterii ca discipline rationale si “stiintifice” a fost abandonata. Nu a fost insa abandonata ideea de a oferi o baza cognitiva teoriilor medievale si renascentiste referitoare la magie: spre acest obiectiv mergeau eforturile sale in momentul in care a fost asasinat.
Simtiti acum, trag nadejdea, unitatea gandirii lui Ioan Petru Culianu. Daca la intrebarea referitoare la magie el a raspuns printr-o arheologie si genealogie a subiectului cunoscator care face cu putinta magia, la fel a rezolvat si problema varietatii gnosticismelor: unitatea acestora e de gasit in sistemul lor cognitiv de generare. Fie ca a oferit un raspuns istoric, fie ca s-a indreptat spre unul structural, Culianu a avut mereu aceeasi intrebare de pus, in studiile sale: cum e cu putinta ceva? Aceasta nu este intrebarea unui istoric, ci a unui filozof. Materia preocuparilor sale a fost indiscutabil istorica. Ca incadrare academica, obiectul studiilor sale tinea de istoria religiilor, dar, in fond, preocuparea lui majora era aceea a unui epistemolog si a unui filozof. El a incercat sa raspunda la astfel de intrebari: cum este cu putinta magia in subiectul cunoscator? cum este cu putinta diversitatea gnostica in subiectul cunoscator? cum trebuie sa arate lumea, astfel incat aceste lucruri sa nu fie naluciri, fantezii arbitrare, ci lucruri veritabile, care spun ceva adevarat despre ceva real? - intrebari care nu sunt cele curente ale istoriei religiilor. Imi imaginez ca ideile sale cognitiviste aplicate miturilor gnostice ii descumpanesc teribil pe specialistii in gnoze de la universitatile occidentale: “ce vrea sa spuna omul asta? nu asa se face disciplina noastra!”, ar putea exclama ei. Fireste, nu asa se face disciplina lor daca ramai un specialist de stricta observanta. Dar, as spune, cu un ochi filozofic, asa se face. Cred ca absenta acestui ochi filozofic la multi specialisti explica reticenta pe care au starnit-o contributiile lui Culianu in multe medii academice…
As incheia interventia mea cu o judecata de valoare. Am sentimentul, anume datorita acestui ochi filozofic pe care il avea, anume datorita acelei “perspicacitati metodologice” pe care unii savanti sagace i-au recunoscut-o, ca opera lui Ioan Petru Culianu bate mai departe decat opera lui Mircea Eliade. Mircea Eliade a ramas un excelent istoric al religiilor din scoala morfologica. Desi exercitandu-se tot in domeniul istoriei religiilor, Ioan Petru Culianu a fost altceva - si anume ceva mai mult, mai adanc si cu bataie mai mare.
Pana la urma, sper ca si cu interesele cognitive ale lui Culianu sa se intample in spatiul romanesc ce s-a intamplat cu pasiunile de studiu ale lui Mircea Eliade: sa devina populare si oarecum obligatorii omului care doreste sa fie considerat cultivat. Succesele internationale ale lui Ilie Nastase au adus o multime de tineri pe terenul de tenis. Asta datorita faptului ca noi, romanii, emulam in mod spontan cu ceea ce vedem ca unii dintre noi reusesc sa faca foarte bine peste hotare. Vedem bine numai lucrurile omologate superior de altii. Acum o generatie, succesul international al lui Mircea Eliade a convertit o multime de tineri la lecturi din zona istoriei religiilor. Sper ca si acum aceasta convertire prin emulatie indusa sa functioneze in cazul lui Ioan Petru Culianu. Si poate ca nu cea din urma idee care ar trebui sa rodeasca aici ar fi aceea ca oricarei discipline specializate, daca avem curaj cognitiv, ar trebui sa indraznim sa ii punem adevarate intrebari filozofice. Asa cum, citita cu atentie, a facut si opera lui Ioan Petru Culianu.
O. Simonca: Exista in volumul coordonat de Sorin Antohi un text semnat H.-R. Patapievici despre Ultimul Culianu, in care spune ca “dupa 1985 creatia lui I. P. Culianu capata un profil nou, deopotriva straniu si ultimativ si totul la ultimul Culianu devenise urgent si trepidant”. Care sunt semnele pentru care spuneti acele lucruri in acest text?
H.-R. Patapievici: Cine citeste biografia lui Culianu scrisa de Ted Anton sau textul pe care sora lui, Tereza Petrescu-Culianu, l-a scris pentru unul din volumele pe care azi le lansam vede imediat ca Ioan Petru Culianu avea inzestrari care nu erau comune. Era capabil sa invete copta intr-un an, stia greaca, latina, sanscrita, nu mai vorbesc de limbile moderne, scria in cinci dintre ele, in fine, cunostea instrumentarul filologic al disciplinei lui intr-o maniera care, pe oricine s-a nevoit in astfel de incercari, te cam lasa in ofsaid. Fireste ca muncea foarte mult, dar cheia este mintea sa, care era foarte buna. Avea o minte exceptionala. Aceasta constatare este baza de pornire. Ceea ce am sustinut in citatul pe care Ovidiu Simonca l-a dat este ca pe la mijlocul anilor ’80 ceva s-a petrecut cu Ioan Petru Culianu. Este, cred, momentul in care el devine constient de unitatea studiilor lui si de faptul ca aceasta unitate poate fi foarte simplu exprimata printr-o inovatie metodologica: a muta unitatea miturilor gnostice, din morfologia formelor finite, in regulile dupa care ele sunt generate, in mintile oamenilor. Eu sustin ca el a fost permanent orientat de o astfel de idee, numai ca, pana atunci, doar in mod instinctiv, iar dupa, sa zicem, 1985, in mod constient. Pe la mijlocul anilor ‘80 Culianu devine constient ca se afla in posesia unei chei universale - o mathesis universalis - cu care ar putea intelege nu numai disciplina, istoria religiilor, ci mult mai mult decat atat, si anume unitatea culturii, unitatea dintre filozofie, stiinta si religie si asa mai departe. In acel moment, asta este conjectura mea, Culianu intra intr-un soi de palnie vertiginoasa a consecintelor pe care le poate extrage din descoperirea metodei sale universale. Si asta se traduce prin faptul ca in ultimul sau an de viata, in perioada 1990–1991 - el a fost asasinat in 21 mai 1991 -, el a trimis catorva importante edituri occidentale patru propuneri de carti, foarte diferite ca subiect, foarte serioase ca intentie, propunerile sunt facute in detaliu, ceea ce inseamna ca Ioan Petru Culianu avea nu doar ideea, ci si desfasurarea lor - si pe care planuia sa le predea editurilor pana la 31 decembrie 1991. Va dati seama? Patru carti de nivel academic de scris, practic, intr-un an! In calculatorul sau, dupa moarte, nu s-au gasit nici macar fragmente din aceste carti, ceea ce inseamna ca totul urma sa fie facut.
Cum era posibil? Pentru un om obisnuit sa evolueze in sistemul occidental de termene si angajamente, unde a nu-ti tine cuvantul este echivalent cu a te sinucide, va dati seama ca Ioan Petru Culianu nu putea, rational vorbind, sa ia in desert aceste angajamente. Sunt convins ca ar fi reusit sa si le respecte, daca ar fi trait. Sentimentul pe care il am este ca Ioan Petru Culianu intrase intr-o stranie potentare a tuturor talentelor si darurilor stiintifice pe care le avea, ca se afla pe pragul unei infloriri extraordinare. Este ghinionul formidabil al oamenilor, in general, nu numai al romanilor, in special, ca aceasta stralucita flacara de inspiratie si creatie a fost ucisa in plina ecloziune. De un singur dement? De un grup de cretini? Cine stie… Acesta e lucrul care ma stupefiaza: am avut de-a face cu o minune a lui Dumnezeu si am ucis-o. Ioan Petru Culianu incetase sa mai semene cu noi, oamenii obisnuiti - asta am vrut sa spun in fragmentul pe care l-ai citat, Ovidiu Simonca.
Dan Petrescu: Aceste volume sunt instrumentele de lucru, absolut indispensabile, pentru cei ce sunt interesati de gandirea lui I.P. Culianu. Primul volum, Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, numit asa cu o sintagma pe care a folosit-o si Culianu, este o radiografie a evolutiei lui metodologice. Texte sunt absolut limpezi, desi unele sunt usor mai complicate, avand si un aparat critic, dar care, in mod simptomatic, n-au produs nici o reactie in Romania, lucru pe care eu il privesc absolut pozitiv si normal. Acest efect masoara intr-un fel insolitul pe care il aduce Culianu fata de nivelul epistemologic al intelighentiei noastre. Volumul al doilea, I.P. Culianu. Omul si opera, care are ca punct de plecare festschrift-ul, aparut acum un an la Nemira in doua volume, se distinge dupa mine prin faptul ca e mult mai bun ca punctul de plecare. Este un volum din care as remarca in primul rand contributiile semnate de Gregory Spinner, de Moshe Idel, Eduard Iricinschi, Matei Calinescu. Matei Calinescu pornind de la eseul pe care l-a publicat in acest volum a scos dupa aceea o carte despre Mircea Eliade si I.P. Culianu care este deja la a doua editie. Contributia mea pleaca de la textul lui Matei Calinescu, care mi-a redat gustul de a ma ocupa de aceste lucruri. Ce mi se pare foarte interesant in acest volum este faptul ca autorii, cumva inconstient, sunt intr-un dialog de culise, isi trimit unii altora note, se folosesc, se combat. Asta face ca in arrière-planul cartii sa fie un murmur continuu, care o face, cel putin pentru mine, extrem de vie.
A consemnat Rodica Diaconu
..................