STRAMOSII ROMÂNILOR O sama de cuvinte SAMA-VEDA

Sunt  putzini  fratzi care  au  intzeles  care  este  originea ROMÂNILOR  .Cartile de  istorie  din  scoala  au  avut,  si  au....  inca,  rolul  de  badjocorire   a ROMÂNILOR ! 
  ---- M.  Eliade  spunea  ca  intelectualul  european  se  poate  ''salva'' prin  cultura,  doar  INVATAND   LIMBA  ROMÂNEASCA.

Aceasta  idee  se  regaseste  in  mai  multe  ''locuri''.....in  articolul  numit  simplu  ;''1933'',  intr-un  interviu  la  postul de  radio  ''Europa  Libera'' (post  de  radio  desfiintzat  in  prezent) ,la  o  emisiune mediata  de  Monica  Lovinescu (  http://www.radio3net.ro/sis/eliade/index.php?cx=inregistrari ),  si  in  documentarul  ;  

Mircea Eliade Et La Redecouverte du Sacre francais

    (  http://www.220.ro/documentare/Mircea-Eliade-Et-La-Redecouverte-Du-Sacre-Francais-Part-1/nNEzsEWeup/)
--------------------------------------------------------
--------------------------------------------------------
Profetul  adormit  al  Americii, Edgar  Cyce,  vorbeste  ,in  stare  de  hipnoza,  despre Carpi, despre Tara  Carpilor, ce  se  intindea  inte  muntzii  Carpati   si  Caucaz. O  civilizatzie  infloritoare  care  a  fost  distrusa  de  potop .O  tzara  din  care  grupuri  de  oameni  au  emigrat spre  a  se  salva  in  locuri  diferite  ,mai  sigure  ,  de  pe  Terra.  Asa  cum  este  cazul  grupului  condus  de  preotul  RA-TA,  ce  a  ajuns  in  Nordul  Africii,  in  ceea  ce  numim  azi  Egipt,  si  alturi  de  Atlantzii  de  la  Vest  au  construit  o  tzara  noua  in  care   cele  doua  civilizatzii  ,Getica  (Ariana),  si  cea  Atlanta,  au  facut  posibila  supravietzuirea culturilor (pre)antice.
-----------------------------------------------------
-----------------------------------------------------
Cele  mai  vechi  picturi  rupestre  sunt  in  ROMÂNIA, in  pestera    Coliboia

Cele  mai  vechi  picturi  rupestre  sunt  in  ROMÂNIA, in  pestera    Coliboia

                  
         ......

                          

............

                         ............
''

Specialiștii în artă rupestră spun că aceste picturi datează de acum 23.000 – 35.000 de ani.

Viorel Lascu, președintele Federației Române de Speologie, împreună cu dr. Jean Clottes, expert internațional în artă rupestră, Aurel Chiriac, directorul Muzeului Țării Crișurilor din Oradea și Călin Ghemiș, arheolog la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, au prezentat descoperirile din peștera Coliboaia, de pe Valea Sighiștelului, dar și rezultatele datărilor probelor de Carbon 14, recoltate din Galeria picturilor din Peșteră. Astfel, în peștera Coliboaia a fost descoperită o galerie cu picturi negre. Picturile reprezentau: un bizon, un cal, o felină și două capuri de rincori. De asemenea, au fost descoperite și câteva gravuri și oseminte de urși. Această descoperire a fost făcută de câțiva speologi români, în iunie 2010, după o misiune franco-română. Doi specialiști în artă rupestră, Jean Clottes și Bernard Gély, din Franța, spun că aceste picturi datează de acum 23.000 – 35.000 de ani.''   (  http://www.2012en.ro/2011/09/cele-mai-vechi-picturi-rupestre-din-lume-au-fost-descoperite-in-romania/ )
  Da..da..pe  vremea  aia  ierbivorele  stiau  a  picta,  pentru  ca  doar  ele  erau pe  planeta. Asa  ne  asigura   Biblia (Vechiul  Testament  )...20000 de  ani i.e.n. ?..Hmmm !....Dumnezeu  inca  nu-l  facuse  pe  Adam.
Aceasta  e o  pestera  eretica,  contrazice  dogma ! Din  pacate  pentru  dogmatici  STIREA n-a  putut  fi ascunsa.
..................
  Mmmm!, dar  sa  ne  intoarcem  la  ...ARIENI....la  Vede;
Sama-Veda

Sama-Veda (în sanscrită sāmaveda) este „Veda scandărilor” sau „Cunoasterea prin melodii”. Numele acestei Vede provine din cuvântul sanscrit „sāman”, care înseamnă un imn metric sau o odă. Consistă din 1459 de stante, luate în întregime (mai putin 78) din Rig-Veda. Unele din versurile din Rig-Veda sunt repetate mai mult decât o dată. Incluzând repetitiile, există în total 1875 de versuri în recenzia Sama-Vedei publicată de Griffith. În timpurile noastre ne-au rămas două revizuiri, Kauthuma/Ranayaniya si Jaiminiya.

Scopul ei era liturgic si practic, de a servi drept o carte de cântece pentru preotii care luau parte la liturgie. Un preot care intonează imnuri din Sama-Veda în timpul unui ritual este numit „udgātr”, cuvânt derivat din rădăcina sanscrită ud-gai („a cânta”, sau „a scanda”). Un cuvânt similar în română ar putea fi „cantor”. Stilurile de scandare sunt relevante pentru scopul liturgic al versurilor. Imnurile trebuiau să fie scandate în concordanță cu melodii fixe; de unde si denumirea colectiei.
..................
  SAMAN-----cuvântul sanscrit „sāman”, --   cel  ce  povesteste  despre calatoriile  in  ''Lumea  cealalta''
........................................................
     '' O samă de cuvinte''    de   Ion  Neculce  ---- Letopiseţul Ţării Moldovei--------- O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi si bătrâni, si în letopisetǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Stefănită-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti si le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, asa va face.''
......................
     ud-gai („a cânta”, sau „a scanda”). .....sau (?)  poate'' UHAI  bade''...uhai...uhai...ca  in  unele  cantece  populare  Romanesti.
----------------------

 Conform interpretărilor hinduse stricte, Vedele sunt; Apauruseya -(„creatii non-umane”)- si au fost revelate în mod direct, motiv pentru care sunt numite „śruti” („ceea ce se aude”). Hinduismul, cunoscut si ca Sanatana Dharma („Legea eternă”), se referă la credinta în întelepciunea atemporală cuprinsă în aceste texte.  

       . Apauruseya („creatii non-umane”)......Suna  teribil  de  romaneste  !  !....sau  poate  ca  suna dacic   ! (?)...sau  poate  ca  suna  GETIC  !   !   ! (?)
...................
...................

“Bazinul CARPATIC”
SPAŢIUL CARPATIC - ÎNCEPUTUL CIVILIZAŢIEI EUROPENE ? [1]

( Comunicare prezentatã la Simpozionul Academiei Române; 
CIVILIZAŢIE ŞI GEOPOLITICĂ ÎN  BAZINUL CARPATIC, Bucureşti, 11 - 12 0ct. 1999 )

Gabriel Gheorghe [2]

            Pentru că, ieri, domnul Prof. Dr. Mihai Ungheanu, în comunicarea domniei sale, a expus deja o serie de aspecte privind elemente lexicale ale limbii romăne prezente în limba maghiară, eu mă voi mărgini la a vă prezenta impresionantul volum  al eminentului profesor al Universităţii din Budapesta, Ferenc Bakos, A magyar szókészlet Román elemeinek története (Istoria elementelor de origine română în vocabularul limbii maghiare)  [3], după care mă voi opri asupra altor aspecte din tematica simpozionului, aspecte-argument ale ipotezei privind Spaţiul Carpatic ca loc de început al civilizaţiei europene.

            În dicţionarele româneşti, numeroase cuvinte sunt considerate de origine străină, între care câteva sute ar fi de origine maghiară.

            Sextil Puşcariu [4] afirmă cu candoare că, în limba română, s-ar găsi 965 de cuvinte turceşti (16,73 %), 589 cuvinte ungureşti (10,21 %), 50 cuvinte albaneze (0,86 %), ceea ce reprezintă o eroare gravă, o translare la limba română a unor opinii ale lingviştilor apuseni referitoare la limbile europene occidentale. A fost ignorat Franz J. Sulzer, un duşman al poporului român, dar, care, forţat de un minim de respect faţă de el însuşi, scrie: deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine, (limba română) n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, nu există un  singur cuvânt unguresc comun  întregii limbi valahe (subl. ns.) [5], adică în româna standard - aceea vorbită de toţi românii - nu există nici măcar un cuvânt de origine maghiară.

            Este locul aici să arătăm că Sulzer este, de fapt, autorul aşa-zisei “teorii” a lui Roesler - un simplu act de răzbunare. Acest Sulzer, elveţian, ofiţer austriac, a fost adus de domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774 - 1782), pentru a înfiinţa în @ara Româneacă o Academie de Drept, ceea ce nu s-a realizat, Sulzer ajungând doar preceptor al fiilor domnitorului, un simplu meditator. Pe de altă parte, fiind căsătorit cu o săsoaică din Transilvania, care nu era boieroaică, nu era primit la petrecerile Curţii, caracterizată printr-o etichetă pretenţioasă şi strictă [6], ceea ce l-a supărat şi mai tare. Ca atare, aşa cum am spus, din răzbunare, Sulzer a  n ă s c o c i t  şi formulat - de râsul curcilor ! - ideea apariţiei românilor în Ardeal abia prin sec. XII - XIII, venind din zone, neprecizate, sud-dunărene.

            Vorba lui Nietzsche: intelectul uman a produs, în imense perioade de timp, numai erori.  Aceste erori trebuie, însă, evidenţiate şi înlăturate definitiv din circulaţie de către descoperitorii lor, de regulă istorici. Din păcate, în ultima sută de ani, istorigrafia română nu a realizat o lucrare convingătoare, într-o limbă de largă circulaţie, care să trimită definitiv la lada de gunoi a istoriei schimonosirea pamfletară a lui Sulzer - Roesler. Aceasta rămâne ca o datorie pentru viitor a istoriografiei române.

            Revenind la cele 589 de “ungurisme în limba română“, menţionate de Sextil Puşcariu, ele sunt o  născocire a lui Al. Cihac, fiu adoptiv al dr. Iacob Cihac, ceh, supus german, polcovnic în armata rusă, acuzat de malversaţiuni financiare în dauna statului, posesor de moşie la Teţcani. Lucrarea lui Al. Cihac - Dictionnaire d’éthymologie daco-roumaine, vol I la Frankfurt am pe Main, 1870 şi vol. II la Berlin, Bucureşti, 1879 - este o mare cacialma care reprezintă, de peste 120 ani, instrumentul principal de lucru la Institutul de lingvistică din Bucureşti, şi, pentru care, Academia de atunci l-a ales membru de onoare.

            “Metoda” lui Cihac a fost: ... şi în turcă, deci din turcă; ... şi din ungară, deci din ungară; ... şi în bulgară, deci din bulgară etc. Cu o astfel de metodă, fără nici o cercetare obiectivă, pentru ştiinţă poţi merge liniştit la cimitir.

            Al. Cihac, de altfel, a trăit la Iaşi numai până la vârsta de 8 ani, după care a fost trimis la familia dr. Iacob Cihac, în Germania, unde vorbea numai nemţeşte. Noi ne îndoim că Al. Cihac cunoştea destul de bine româna ca să fie îndreptăţit să încerce  să întocmească un dicţionar etimologic al limbii române. Această opinie ne-a fost sugerată şi de faptul că, în vol. II, pag. 301 din Dicţionarul său, scrie: puţa = parties naturelles de l’homme et de la femme, dar şi de aplombul cu care  afirmă apăsat, “sans doute”, fără să aducă nici o dovadă pentru simplele sale declaraţii privind cuvintele româneşti pe care el le consideră ca împrumuturi din graiuri străine.

            Excelenta cercetare a lui Ferenc Bakos din lucrarea citată la începutul expunerii noastre, a fost interzisă în lumea lingviştilor români de către I. Iordan, Al. Graur şi Al Rosetti pentru că punea în lumină absurditatea rămânerii la aşa-zisele etimologii ale lui Cihac.

            În cecetarea sa, după 15 ani de lucru, prof. F. Bakos dovedeşte, printr-o analiză istorică riguroasă, realitatea că circa 2 300 cuvinte româneşti au pătruns în maghiară. La finele lucrării noastre se găseşte un extras cu aproape 300 de cuvinte ungureşti de origine română, conform lucrării prof. Bakos.

            Este dureros că nu ne cunoaştem şi nu ne respetăm istoria. Dl. Dinu Giurescu ne îndeamnă la TV să renunţăm la istorie, ignorând, se pare, că a renunţa românii la istorie înseamnă a priva de lstorie, până către epoca fierului, toată Europa, căci, până către această epocă, nu există în Europa altă istorie decât aceea a  Spaţiului Carpatic.

            André Piganiol [7], profesor la Sorbona, scrie în 1939:

            a. Pour l’Europe (sauf les Balkanes), presque tout ce qui précčde la conquęte romaine fait partie de la préhistoire (p. IX).

            Vers l’an 1 000, un nouveau flot d’envahisseurs, issus apparement de régions pannoniennes, déborda dans l’Italie du nord. Ces peuples incinérants connaissaient l’usage du fer  (p. 4).

            Le reflux des populations d’Illyrie dans la péninsule italienne est attesté soit par la légende soit par la linguistique  (p. 5) etc

            Mais le point de départ de la civilisation de toutes ces contrées doit ętre cherché au nord de la péninsule balkanique (p. 6) (subl. ns.)

            Acesta este adevărul şi el apare limpede şi la ceilalţi savanţi ociidentali pe care-i vom invoca: în timp ce în Carpaţi, în neolitic, în calcolitic, în epoca bronzului, în cea a fierului, se puneau bazele civilizaţiei europene, restul Europei se găsea în preistorie.

            Marija Gimbutas [8], profesoară la UCLA (Universitatea Californiei, din Los Angeles), pe baza descoperirilor arheologice făcute în diverse ţări de pe continentul european, întocmeşte harta de mai jos, intitulată Vechea Civilizaţie Europeană ca parte a lumii străvechi în perioada maximei sale expansiuni, mileniul al V-lea î.e.n.

Fig. 1 – Vechea civilizaţie Europeanã ca parte a lumii strãvechi în perioada maximei sale expansiuni, mileniul V î.e.n.

            După cum se vede pe acestă hartă, acum 7 000 ani, nu există urme de locuire decât în Spaţiul Carpatic şi pericarpatic, restul Europei este o imensă pată albă.

            Această concluzie se potriveşte perfect cu descoperirile arheologice din Franţa, Anglia, Germania şi alte descoperiri în care lipsesc din perioada respectivă atât scheletele cât şi olăritul, ceea ce dovedeşte absenţa unor aşezări umane stabile pe acele meleaguri.

            Deşi Marija Gimbutas include şi Spaţiile Grecesc şi Italic - probabil, pe baza strălucitei civilizaţii elene de mai târziu (mileniul I î.e.n., mai ales secolul lui Pericle şi cele care i-au urmat) - aici greşeşte, pentru că nici Grecia continentală, nici Spaţiul Italic nu au neolitic (A. Jardé [9], Mommsen [10] ş.a.). Câteva descoperiri timide din ultima vreme, nereprezentative, nu pot schimba realităţile dobândite în sute de ani de cercetare.

            Că elenii sunt plecaţi din curbura carpatică rezultă clar şi din cartea lui Pierre Lévęque [11], în care (p. 25) se prezintă harta intitulată Grecii în plin marş, în care figurează două ipoteze privind originea grecilor: una - din stepele nord-pontice (ipoteză eronată, pentru că zona nu are sare), alta - din Spaţiul Carpato-danubian  (p. 26) (subl. ns.).

            De altfel, Tucidide (c. 460 - c. 396 î.e.n.) scrie: Aşa numita Elada nu pare să fie locuită statornic de mult timp. [12]

             Menţiuni similare cu ale prof. A. Piganiol se găsesc şi la A. Lefčvre, Jean Laumonier şi alţii.

            Dar cel mai complet cadru al determinării spaţiului în care s-au format arienii (indo-europenii) a fost realizat de savanţi de la Universitatea din Cambridge, pe baza lecturii cărţilor vedice, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii.

            Analizând fauna şi flora descrise în Vede, autorii lucrării The Cambridge history of India (8 volume, 1922) au ajuns la următoarele concluzii (vol. I, p. 68) :

            Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii de conifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul.

            .... După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după cât se pare, grâul le era familiar.

            Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul.

            Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare, aquila (uliul).

            Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul.

            Din aceste date, este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi ?

            Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele din limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. ^i mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorâte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca “Asia Centrală, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.

            Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul, trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să împlinească aceste condiţii în câmpiile din Nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.

            ..... Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strâns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus ?

            Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Bđhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii  (38, p. 68)

            Se constată că, în întregime, Cetatea Carpatică face parte din zona estimată de către Universitatea din Cambridge, pe baza menţiunilor din Cărţile Vedice, ca loc de formare a populaţiilor ariene.

            Deci, după Universitatea din Cambridge, Vedele nu sunt create pe pământul Indiei, ci în Spaţiul Carpatic.

            Această realitate o arată şi J. Nehru [13]: Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei. Ei au adus ideile lor ...

            Aceeaşi idee o găsim în ediţia Marabout Université a Cărţilor Vedice : nici o urmă atribuibilă arienilor n-a fost găsită pe solul Indiei, nici olărit, nici arme, nici bijuterii, nimic care să ilustreze Vedele.

            Deci, după datele succint prezentate (în realitate argumentele, toate de sorginte apuseană, sunt mult mai numeroase, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm măcar pe cele pe care le-am identificat, de care avem cunoştinţă noi), se poate formula ipoteza de travaliu că civilizaţia Europei a început în Spaţiul Carpatic.

            Pentru a ajunge, eventual, teorie ştiinţifică această ipoteză are nevoie de studii şi cercetări care să-i verifice şi să-i argumenteze, cu spirit critic, temeiurile, astfel încât să poată fi acceptată de toată lumea ştiinţifică contemporană.

            De ce în Spaţiul Carpatic şi nu în altă zonă ? Marija Gimbutas chiar se întreabă: nu ne este clar ce a determinat impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a Vechii Civilizaţii Europene.

            La această chestiune noi am dat un răspuns bazat pe natura lucrurilor, fără putinţă de replică. Acest răspuns a fost publicat sub forma unui voluminos articol bilingv (română / engleză) intitulat Sarea, un criteriu pentru regândirea istoriei [14]. Articolul a fost imediat reprodus în SUA (Zoom), ulterior fiind publicat şi în Munţii Carpaţi.

            Întocmind, cu circa 20 ani în urmă, un tabel cu factorii nutritivi prezenţi în alimentele cunoscute - tabel publicat într-o mică enciclopedie [15], în care primele capitole se refereau la Alimentaţia raţională - am observat că, în legume şi fructe mai ales, prezenţa sodiului (Na) este foarte redusă în raport cu cea a potasiului (K), uneori potasiul întrecând de câteva sute de ori prezenţa sodiului, ambele exprimate în mg pe 100 g de aliment.

            Această observaţie ne-a condus la un studiu de durată privind consecinţele acestui fapt, dat fiind că, se ştie, inima, atât a omului, cât şi a animalelor nu funcţionează fără Na şi K.

            Pentru că lucrările americane sunt la modă, să cităm din două referinţe americane de prestigiu:

            (1) - Without salt the body goes into convultions, paralysis, dealth. (“Fără sare, organismul intră în convulsii, paralizie, moarte”)[16].

            (2) - Din volumul Minerals: Kill or cure de Ruth Adams şi Franck Murray, să cităm  trei menţiuni:

                        (a) - All types of muscles - including the heart - are influenced by Na and K (“Toate felurile de muşchi - inclusiv inima - sunt influenţate  de Na şi K”) (p.133)

                        (b) - In early America, herbivorous animals were known to have walked hundred of miles to salt licks ... (“În America timpurie se ştie că ierbivorele străbăteau sute de mile ca să lingă sare ”) (p. 134)

                        (c) - Over many generations, only those humans survived who could carefully conserve enaugh sodium for good health the rest perished (“După multe generaţii, numai acei oameni au supravieţuit care au putut să-şi conserve destul sodiu pentru o bună sănătate. Ceilalţi au pierit.”) (p. 136)

            În Spaţiul Carpatic nu se vor găsi niciodată astfel de menţiuni, pentru că sare la suprafaţa solului se găseşte peste tot, iar, în curtea fiecărui ţăran, încă din neolitic, s-a găsit un drob de sare pe care vaca, oaia, capra ... îl lingeau când reveneau de la păşunat.

            Pe ambele versante ale Carpaţilor, şi nu numai într-un aşa-zis Bazin Carpatic, se găsesc 300 de masive de sare la suprafaţa solului. De asemenea, în Spaţiul Carpatic se găsesc 2 000 lacuri sărate, ceea ce arată prezenţa sării la suprafaţa solului în tot Spaţiul Carpatic (Spaţiul românesc), situaţie unică în tot arealul euro-asiatic.

            Sodiul (ca sare) reprezintă o condiţie naturală extraistorică, dar fără care desfăşurarea istorică nu poate fi explicată.

            Iată de ce nu există un singur popor european care să nu fi pornit din Carpaţi sau care să nu fi trecut prin Carpaţi.

            Panonia, Iliria, Spaţiul balcanic etc. nu au strop de sare, Spaţiul Carpatic fiind, de-a lungul istoriei, unicul furnizor de sare pentru populaţiile care au hălăduit sau au locuit pe aceste teritorii.

            Articolele despre importanţa covârşitoare a sării în istorie, pe care le-am publicat atât în ţară, cât şi în străinătate, conţin aspecte mai multe şi motivate mai riguros ştiinţific, dar, pentru că timpul nu ne îngăduie să poposim  mai mult asupra acestui subiect specific carpatic şi specific european, ne oprim aici.

            Ca un corolar, limba română s-ar putea să fie ceea ce savanţii numesc cu un apelativ generic indo-europeana comună. În sprijinul acestei ipoteze, noi am publicat bilingv (franceză / română) un articol însumând circa 60 pagini [17].

           Pentru cercetarea în continuare a ipotezei formulate, apreciem, sunt necesari foarte mulţi ani de muncă (cel puţin câteva zeci, credem), pe care noi nu-i mai avem la dispoziţie, cu numeroase instrumente de lucru, care ne lipsesc, astfel că, în acest moment, această temă este, din punctul nostru de vedere, sortită să rămână la stadiul de ipoteză

            Dacă pentru franceză lucrurile s-au putut foarte sumar studia datorită existenţei unor texte de aşa-zisă franceză veche, din secolele IX - XV, pentru celelalte limbi europene nu se dispune decât de texte din perioade mult mai târzii.

            În plus, dificultatea principală - ni se pare - rezidă în faptul că nici una din ţările ale căror limbi ar putea concura la studierea şi lămurirea ipotezei menţionate, nu au înregistrat cuvintele idiomurilor populare vorbite de populaţiile care au locuit în aceste spaţii în diverse perioade de timp.

            În Istoriile limbii franceze, se scrie limpede că, la 1790, Franţa nu era francofonă decât în proporţie de cel mult 12 %, iar, cu un secol mai înainte, acest procent era şi mai mic.

            Dar, ca să se ajungă la graiurile vorbite pe teritoriul Franţei (ca şi pe teritoriile altor @ări, de altfel), este imposibil datorită nemenţionării în scris a unor liste cu cuvintele şi semnificaţiile graiurilor populare, azi dispărute, la care ne-am referit mai sus.

            Pentru că am depăşit cu mult timpul acordat prezentării comunicării, vă mai reţinem  atenţia doar asupra încă unui aspect de istorie a Spaţiului Carpatic : istoriografia română reproduce prea uşor afirmaţiile istoriografiei maghiare privitoare la Spaţiul românesc, căci ungurii, cu bufona lor istorie neistorică ( Gustav Pordea, primul român membru al Parlamentului European)  scriu istorie după interese politice, nu istorie sine ira et studio (Tacit), care să poată fi luată în seamă şi, eventual, folosită.

            Să dăm un exemplu, spre ilustrare, din numeroasele care ne stau la dispoziţie.

            Jesús Pardo, în relatările sale privitoare la discuţiile purtate cu diverşi istorici maghiari la Budapesta, scrie (vezi Convorbiri cu Transilvania, p 187) : Campionul absenţei românilor în zona carpato-danubiană până după venirea ungurilor este profesorul György Györffy, despre care unii din colegiii săi unguri spun că se lasă prea des purtat de sentimentele lui naţionaliste. Györffy ...  afirmă că unele din cauzele incredibilei creşteri a populaţiei româneşti în numai şase secole, sau chiar mai puţin (una din legendele maghiare omniprezente în scrisul istoricilor maghiari, n. ns.) poate să se datoreze faptului că “românii obişnuiau să bea mult lapte de oaie, care, după cel uman, este acela care dă mai multă fertilitate (subl.ns.), afirmaţie la care prof. Ferenc Bakos a comentat: în faţa unei judecăţi de acest fel, ştiinţa nu are nimic de spus  (subl. ns.)

            În Histoire de la Transylvanie - compendiu în limba franceză al Istoriei Transilvaniei (în maghiară), operă a unui colectiv de profesori şi istorici, apărută sub auspiciile Ministrului Culturii şi ale Academiei din Budapesta - asistăm doar la o schimbare de tactică, nu de scop, a istoriografiei maghiare, căci cuprinde multe falsuri, fie directe, fie prin asimilare, dintre care vom da un singur exemplu:

            De vestita bătălie de la Lechfeld (955 e.n.) - în care Otto cel Mare nimiceşte oştile maghiare, iar pe conducătorul ungur, Horka Bulcsu, îl spânzură imediat pentru că era botezat la Bizanţ şi aşa îi putea răpi presupusa putere vindecătoare datorată apartenenţei sale la Biserica Răsăritului - nici unul din alcătuitorii acestei opere nu a “auzit” măcar şi, evident, nu este măcar menţionată în carte, deşi de la această dată - 955 e.n. - pleacă criza de identitate a ungurilor aristocraţi : au venit în Europa ca mongoloizi şi, din bună voia Duhului Sfânt, devin - nu se ştie cum - europeni, şi ca înfăţişare şi ca sânge; o adevărată minune !!!

            C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, în Istoria Românilor  [18] scriu, după istoriografii maghiari, că, în a doua treime a secolului XII, stăpânirea regilor arpadieni se stabilizează în Transilvania.

            Aceasta ar însemna că, între 1133 şi 1166, în Transilvania ar fi existat o stăpânire maghiară, or, un secol mai târziu, la 1241 - 1242, are loc marea năvălire a tătarilor, al cărei scop era distrugerea Ungariei.

            Cu acel prilej, s-au scris cronici tătărăşti şi patru cronici maghiare cunoscute: Rogerius (Carmen miserabile), Pauler Gyula, Szilagy şi Ronay Jenö.

            În nici una din aceste patru cronici maghiare, nu se menţionează nici o dată prezenţa vreunei statalităţi maghiare, vreun act de opunere al statului maghiar faţă de invadatorii tătari pe teritoriul Transilvaniei.

            Se menţionează că armata lui Cadan pătrunde în Transilvania prin pasul Rodna, se bate cu garnizoana germană a Rodnei şi îl ia ca ghid pe contele Ariscald cu 600 soldaţi germani ca să-i conducă pe tătari la Oradea şi Pesta.

            Armata lui Cadan ajunge la Bistriţa, omoară 6000 de creştini, la Cluj, Zalău şI Oradea.

            Pentru prima dată se menţionează prezenţa ungurilor la Oradea

            În tot parcursul de 400 km, de la Rodna la Oradea, cronicile maghiare nu menţionează nici o luptă între tătari şi unguri.

            A doua armată tătară, condusă de Budzic, intră, probabil, prin pasul Bran, în Ardeal, unde, la Braşov, este întâmpinată, la 1 aprilie 1241, de voevodul Ardealului, Posea sau Posa (român), care cade în luptă, împreună cu o parte din oastea sa.

            Tătarii lui Budzic ajung la cetatea Cohalm (Rupea, de azi), Făgăraş, Cârţa, Sibiu şi, pe valea Mureşului, până la Cenad unde se-ntâlneşte cu armata lui Cadan, printr-o sincronizare impresionantă.

            Două armate tătărăşti parcurg câte 400 km prin mijlocul şi prin sudul Ardealului, distrug şi omoară creştini, se bat cu o garnizoană germană şi cu armata voevodului român al Ardealului, Posea (a cărui diplomă a fost descoperită de curând de dl dr. arheolog Vasile Boroneanţ) şi nicăieri “stabilizata stăpânire ungară a regilor arpadieni” (descoperită de istoricii români C.C. şi D.C. Giurescu) nu-şi face - măcar o dată, de protocol - simţită prezenţa.

            Se pare că şi “stăpânirea regilor arpadieni” asupra Ardealului, relatată de istoricii Giurescu, venea tot de la Duhul Sfânt.

            Pentru că acolo unde erau - mulţi, puţini, câţi erau - cronicile maghiare nu se sfiesc să-i menţioneze pe români, atât la Oradea, cât mai ales la bătălia de la râul Sajo, unde - scriu cronicarii ! - armata ungară, condusă mai ales de prelaţi catolici (li se dă numele), este distrusă. Unii vorbesc de 60 000 morţi, alţii de 100 000 morţi dintre unguri.

            Deci, după cronicile maghiare, nici picior de ungur nu apare în Ardeal în timpul năvălirii tătare de la 1241-1242.

            Rogerius chiar scrie că a fost adăpostit, în pelerinajul său după retragerea tătarilor, la un cneaz (român), responsabil peste un mare număr de case.

            Dar, ca să nu rămână nici o urmă de îndoială privind absenţa totală a ungurilor din Ardeal la 1241, să mai arătăm că B.P. Hasdeu [19] îl citează pe academicianul maghiar Jerney care, la 1842, publică facsimilul dispoziţiei unui general tătar, în care se adresează saşilor să nu refuze moneda tătară de la secui şi vlahi (ex dictis Zychy et Blachy). Despre unguri, nici o vorbă, pentru că nu se găseau atunci în Ardeal.

            De asemenea, Paulin de Veneţia scrie că, la 1242 (se credea că se vor întoarce tătarii), românii şi secuii au fortificat trecătorile Carpaţilor ca să împiedice sau să îngreuneze eventuala pătrundere a tătarilor în Transilvania.

            UNDE or fi fost ungurii stabilizaţi în Ardeal cu un secol mai înainte de domnii istorici Giurescu ?!?  MISTER !!

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Gabriel Gheorghe

A N E X Ă

---

[1]  Lucrare prezentată la Simpozionul: “Civilizaţie şi geopolitică în Bazinul Carpatic”, Bucureşti, Academia Română şi Ministerul Apărării , 11-12 octombrie 1999.

[2] Gabriel Gheorghe s-a născut în Bucureşti la 23 august 1929. A absolvit în 1949 Institutul de Petrol şi Gaze, lucrând ca inginer, proiectant şi cercetător ştiinţific între 1949-1957 şi 1964-1989. ]ntre 1957-1964 a fost închis, fiind implicat întâmplător într-un proces politic înscenat; a fost achitat în 1970. ]ntre 1957 - 1978, a publicat 6 cărţi cu conţinut tehnic, un capitol în Manualul inginerului petrolist (1958), recunoscându-i-se contribuţiile ştiinţifice prin 2 premii naţionale în 1968 şi 1969. Pasionat, face cercetări proprii multilaterale ample în istorie, lingvistică, etnologie, paremiologie, chiar literatură şi arhitectură (ex.Critica stilului arhitectural  modern, Belgia) ş.a.,  realizând interesante contribuţii sub forma a 4 cărţi (Mitul potopului. Inadvertenţe în interpretarea religioasă, 1982; Arta culinară. Mică enciclopedie practică, 1982, coautor; Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice. Studiu comparativ, 1986, Premiul Academiei Române în 1990; Duh şi reverie, 1997), peste 80  mari articole în reviste româneşti şi occidentale. ]nsă tema de bază a preocupărilor sale este evidenţierea contribuţiei şi istoriei românilor la istoria Europei, considerând că ele se suprapun până către epoca a doua a fierului (sec. VII.î.e.n.). Membru în colegiul de redacţie al Revistei de etnografie şi folclor, fondează în 1990 Societatea cultural-ştiinţifică GETICA şi editura Gândirea (1990 - 1994), cu ajutorul cărora redactează şi publică 4 numere din revista GETICA, în 1992 - 1994, în care-şi face cunoscută o parte din studiile sale pentru fundamentarea ipotezei că Spaţiul Carpatic este vatra Civilizaţiei euro-indiene.

[3] Budapesta, Editura Academiei, 1982, 560 p.

[4] Locul limbii române între limbile romanice, 1920

[5] Franz Joseph Sulzer - Geschichte des Transalpinischen Daciens,  Walachey, Moldau und Bessarabiens, Viena, vol. I, 1781, p. 41.

[6] La curtea domnitorilor valahi era o etichetă strictă, pretenţioasă. Astfel, Clåes Rålamb, diplomat trimis de Carol XII la Sublima Poartă pentru a încheia o alianţă împotriva ruşilor, traversează, în 24 zile, Transilvania şi @ara Românească, de la Oradea la Dunărea de jos. La curtea domnitorului Constantin Şerban, la 23 aprilie 1657, a văzut: mareşal al curţii, majordom, secretar de stat care vorbea destul de bine latina. Două sute de călăreţi îmbrăcaţi în piei de tigru şi de leopard, cu cai foarte frumoşi, au venit în întâmpinarea oaspeţilor. Domnitorul i-a făcut cunoscut lui Clåes Rålamb dorinţa de a cumpăra (!) cinci sute de soldaţi suedezi  etc.

[7] André Piganiol - Histoire de Rome, PUF, Paris, 1939

[8] Marija Gimbutas - Civilizaţie şI cultură, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987

[9] A. Jardé - La formation du peuple Grec

[10] Theodor Mommsen - Istoria romană,  vol. I, Bucureşti, ESE, 1967, p. 195

[11] Pierre Lévêque - Aventura greacă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987

[12] Tukydides - Războiul peloponeziac, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1941, 568 p. (tradusă de M. Jakotă)

[13]  J. Nehru - Descoperirea Indiei, Bucureşti, Editura Politică, 1956, p. 77

[14]  Gabriel Gheorghe - Getica, tom I, nr. 1 - 2, pag. 49 - 88

[15] Arta culinară - Mică enciclopedie practică, Bucureşti, 1982

[16]  S-a citat din articolul Salt the essence of life (“Sarea, esenţa vieţii”) - National Geographic, sept. 1977, p. 381

[17]  Gabriel Gheorghe - Getica, 1992, tom I, nr. 3 - 4, p. 41 - 104 (“Româna străveche = indo-europeana comună”)

[18] C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu - Istoria Românilor,Editura Albatros, an nemenţionat, 830 p.

[19]  B.P.Hasdeu - Istoria critică a românilor, pag. 545

      http://getica.go.ro/spatiul_carpatic.htm#_ftnref2

..........................

.........................

  * Strămoşii
Data: Monday, October 27 @ 11:53:13 EET
Topic: Cultura si Civilizatia Dacica

Tracia, de la regele Trac care a existat odinioară la ei (sau) de la nimfa Traca, fiică de titan, din care (descinde) Doloncos, fiul lui Cronos. Există ţara tracilor care se numea Perke şi Aria.
Ştefan din Bizanţ, (Lexicon de) nume de popoare, după Fontes historiae…vol. II, 1970, p. 339.

de Mioara Căluşiţă-Alecu


Întemeietor de neam

Primii zei au fost oameni deosebiţi care, după moarte, au fost divinizaţi şi li s-a creat un cult. Uneori, urmaşii au luat numele unui astfel de strămoş-zeu, care a fost învăluit în legende şi i s-au atribuit puteri supranaturale.
În Dacia Preistorică, Nicolae Densuşianu cita istorici antici care au afirmat că sub numele de Zalmoxis, geto-daco-tracii adorau pe Saturn-Cronos.Acesta ar fi fost un mare conducător preistoric, căruia i s-au dat multe nume. Vom analiza pe Om şi Man. În latină, le-a corespuns Homo şi Manes.Apelativul de Manes, îl desena pe Saturn ca zeu al duhurilor-manilor.În română, s-a transmis în cuântul pomană – pentru morţi – care se face sâmbăta, de ziua lui Saturn-Zalmozis.În română, sufixul man înseamnă mare, dar şi om. N. Densuşianu arăta că tradiţia acestor nume apare, în folclorul românesc, ca Omul Mare care a făcut o biserică mare.
Este probabil că aceste nume au apărut încă din vatra Aria a indo-europenilor, deoarece acestea s-au păstrat şi în limba sanscrită. Om tat sat = Om acel care există defineşte divinitatea. Om este mantră – cuvânt sfânt – asociată cakrei ajna, – centrul energetic din glanda pineală – aflată în frunte, acolo unde românii şi hinduşii spun că este scrisă soarta noastră. Românul poartă numele zeului şi-şi zice Om. În sanscrită, Manu este numele unui legislator care cârmuieşte aceastei antara, dar înseamnă şi om.
În legendele sau baladele româneşti, Manole este spiritul constructiv, iar Manea, distructiv.
Deoarece Marele Preot get lua numele Zeului, unii istorici l-au confundat cu Zeul. Este posibil ca un astfel de preot să fi fost ucenic al lui Pythagoras.
Zalmoxis-Zeul Mocşei, Zeu al Duhurilor a devenit, aşa cum argumenta N. Densuşianu, Zeul Moş, iar Gaea -Rhea-Gaia-Glia –Zeiţa Pământului şi a Trupurilor Pământene – Baba. Astfel Moşul şi Baba erau strămoşii protectori ai geto-dacilor. Geţii purtau numele Gaeei, deci, get însemna pământean şi nu ţăran cum au presupus unii istotici.Astfel, ei continuau tradiţia pelasgilor, care, după mitul grecesc al lui Deucalion,erau născuţi din Pământul negru, imediat după potop. În cartea mea Zalmoxis, am argumentat că, rădăcina la intră în cuvinte româneşti, latine, greceşti şi sanscrite în care sugerează piatra, pământul sau culoarea neagră. La hinduşi, lam este mantra pământului.
În prima enciclopedie britanică, se face apropierea pelasghi-velaski. Valahii erau şi ei pământeni şi îşi asociau culoarea neagră a Pământului: valahii negrii, Voievodul Negru…
N, Densuşianu a argumentat că Dacia era un nume al Gaeei (1, 10, p. 190-192), iar în dicţionarul sanscrit-francez, daksa, cu primul a scurt, este tradus la terre. (6, p. 42-49) .În cuvintele care corespund celor sanscrite, în română, în loc de a scurt este o, iar în latină, a, deci, la latinul Dakia, în română corespunde Dochia,un alt nume al Babei Gaea.
De fapt şi cuvântul Aria defineşte o întindere de pământ,şi arian ar fi putut însemna la început tot pământean, şi, numai când arienii au devenit cuceritori şi stăpâni , să fi luat înţelesul de nobil.
Dacă strămoşul întemeietor de neam nu era cunoscut, el era creat de urmaşi şi chiar de greci. De pildă, aceştia spuneau că din fiii lui Hercule şi ai Echidnei au descins: din Scyth – scythii, din Agatirs – agatirşii şi din Gelon – gelonii. (Herodot,IV, 10).



Întemeietor de dinastie

Vechile dinastii şi-au atribuit o descendenţă divină. Despre traci, Herodot spunea (Herodot, IV, 7): Regii lor, spre deosebire de ceilalţi cetăţeni, cinstesc dintre zei mai ales pe Hermes, şi numai pe el jură, susţinând că îşi trag obârşia din Hermes. Pe monedele găsite în regiunea Turdei (Archiv. d. Vereines Siebenb. Landeskunde, N. F, XI. H3, după 1, XXXIII, p.486-499), sunt simbolurile lui Hermes ale lui Ianus şi capul unui conducător cu gura larg deschisă. Pe una din monede este scris Sarmis; era patronul Sarmizegetusei ? N. Densuşianu spunea că se pronunţa şi Armis. Ion Bogdan de la Timişoara punea numele Armis în legătură cu Arima care, după Herodot (IV, 27), ar fi însemnat unu în limba scythă şi ar fi fost un prim mare conducător , cum era considerat Ianus de romani. Moţii i-au păstrat amintirea în Armindeni, numele primei zile a lunii mai, lună care purta numele Maei, mama lui Hermes, după tradiţia greacă.
Pe una dintre monede apărea un teta răsturnat, iar pe alta descompus: IO: Ioan-Ianus-Iahwe ? Conducătorii ţaratului bulgaro-valah şi voievozii valahi au păstrat acest Io(an), ca titlu pus înaintea numelui lor? Era o dovadă că se considerau descendenţi morali ai acestuia? Tradiţia s-a păstrat sute de ani, şi după ce originea şi înţelesul i se uitaseră?
După căderea împăratului roman Valentin în captivitatea perşilor, (260 e.n.), s-a ridicat Regalianus, comandantul trupelor din Iliria, cel care îşi câştigase o mare faimă în 258, când învinsese la Scupi pe sarmaţii care invadaseră Dacia. În 263 e.n. armatele din Iliria, Moessia şi Dacia l-au proclamat augustus, adică împărat. Regalianus arăta că este din familia domnitoare dacă. A lansat şi o monedă, prin care-şi revendica şi apartenenţa la ginta Cornelia – cunoscută gintă romană – şi dovedea că preconiza o rupere de Roma a unui imperiu oriental traco-dac. Istorici ca Eutropius în Cartea Scitice, Aethius Histrianus în Cosmografia şi alţii au arătat că Regalianus era dac şi-şi întinsese stăpânirea şi peste dacii liberi.Ca strănepot al lui Decebal, el era un simbol al luptei pentru eliberarea Daciei. El a murit în 268 în lupta cu Gallien, împăratul proclamat în 260 la Roma; se pare că a fost ucis de roxolani, aliaţii Romei, care s-au temut de Gallien. După acesta, Gallien a emis o monedă pe care s-a proclamat restitutor Orientis. Regalian a sdruncinat stăpânirea romană asupra Daciei şi, în 271 e.n.,împăratul Aurelian a retras armata şi administraţia romană din Dacia ( 1, XXXII, p.554-555; 2)

Figurile 161, 244, 246 : 1, 2, 6, 8.

Strămoşii pelasgi din Aria

Maria Gimbutas, cunoscut etnograf şi istoric al secolului XX, situa vatra vechii Europe (între 6500-3500 î.e.n.) de la Don, Marea Neagră şi Marea de Marmara, peste nordul Carpaţilor şi pusta panonică; cuprindea de asemenea Dalmaţia, sudul Italiei, Grecia, insula Creta şi coasta apuseană a Asiei Mici (3).
Pelasgii – cei născuţi din pământul cel negru – au avut un centru în vechia Dacie şi Tracia (1). N. Miulescu argumenta că, după sfârşitul ultimei glaciaţiuni, carpato-histrienii au roit din vatra Aria pe alte meleaguri din Europa şi Asia, ajungând şi în India (4). Ei au păstrat mărturia originei lor în nume, în toponime şi în limbă. Pliniu , de pildă, scria că scythii se numeau aramei, iar geograful Mela cita că unele populaţii din Scythia se numeau Belacae sau Balacae. Aceste nume ca şi places, felahi, walacra, valacos, blaci, blastene, valahi şi altele descind din numele pelasgilor-pământeni.(1, XXXII, XXXIII, p.447-589).
După aprecierea învăţatului german J. Klaproth, din seminţia dacilor dispersaţi pe malurile Dunării şi în Carpaţi s-au desprins, în urmă cu milenii, o sumedenie de neamuri, dintre care unele, deplasându-se spre răsărit. Astfel, sub dinastia Arsacizilor, s-au constituit în Asia Centrală şi de sud, patru regate cuprinzând Persia, Armenia, Bactria (Dahia), Masageţia (Geţia Mare), triburile din Caucaz şi din nordul Mării Negre.
Saint Martin, în Histoire des Arsacides, scria că, cu mii de ani în urmă, o parte a geto-dacilor au ajuns în îndepărtate părţi ale Asiei. El susţinea, că parţii şi dahii erau descendenţi din naţiunea puternică a geto-dacilor, care, din timpuri imemoriale, locuiau la Dunăre (5, M I, nr.2, 1986). Quintus Curtius Rufus spunea: căci scythii din care au descins parţii, nu din Bosfor, ci din regiunea Europii au coborât, iar Strabon spunea că geţii numiţi daci s-au deplasat spre izvoarele Dunării (5, M I, nr.4, 1986).
Aceste state formate în jurul Mării Negre au dăinuit cinci secole. Ele s-au împotrivit expansiunii macedonene şi romane. În lupta împotriva Romei, Burebista a avut înţelegetri cu regele Pontului Mithridate IV Eupator (M I, nr.4, 1986 ), iar Decebal, cu regele part Pocorus (M I, nr.12, 1985).
Apartenenţa la trunchiul pelasgo-valah, din care, cu milenii în urmă, s-au desprins parţii, se mai ilustra prin nume şi poate şi prin limbă. De pildă, regele part care s-a suit pe tron la 52 e.n. era numit de diverşii istorici: Vologese, Balas, Balash, Palash, Valash, Vagarchag (M I, nr.2,3, 1085). Este de reţinut că şi românii au păstrat numele de valahi – moştenire prlasgică.

Popoare noi îşi revendică strămoşii

În antichitate, Dacia s-a bucurat de un mare prestigiu datorat vechilor tradiţii pelasge-ariene, învăţaţilor geţi, nivelului lor rididat de civilizaţie, dar mai ales vitejiei şi dragostei de libertate ale luptătorilor geto-daci, care au făcut să fie consideraţi aliaţi şi fraţi de popoarele care luptau pentru eliberarea de sub asuprirea romană.
În antichitate, înrudirile dintre tradiţiile şi limbile popoarelor ariene erau mari. Diodor din Sicilia atesta la gali practici religioase asemănătoare cu ale geţilor. Sf. Ipolit arăta că şi ei cred în Zalmoxis (6,p.23-29). Istoricii goţilor menţionau aceleaşi credinţe şi la goţi (5, M I, nr. 8, 1988). Originea comună a popoarelor ariene şi-a lăsat amprenta în limbi şi mai evident în toponime. De pildă, Baltica corespunde în română la baltă. Cuvintele sanscrite: karan=sabie, simha=leu, Agni=zeu al focului se regăsesc în română în numele localităţilor româneşti: Caransebeş, Şimleu şi Agnita. Este posibil că, la începutul erei noastre, dacii se puteau înţelege fără translator cu tracii, cu latinii, cu macedonenii şi chiar cu scythii. Totuşi aceste popoare trăiau în condiţii diferite; aveau idealuri şi interese deosebite care le dictau acţiunile.
Ajunşi în Dacia, goţii au luat conducerea ţării. Datorită rădăcinilor comune cu geţii şi interesului comun de a se opune puterii romane şi altor migratori care invadau Europa, ei s-au considerat fraţi ai geţilor şi urmaşi ai lui Burebista, Deceneu şi Decebal. Era o descendenţă măgulitoare, care-i onora, deşi este probabil că ei s-au desprins din familia pelasgă-ariană şi de geţi mult înainte de Burebista. Iordanes, care-şi redacta în latină scrierile despre goţii care înainte s-au numit geţi, nu a comparat limbile celor două popoare. Wulfila (311-383) a tradus Biblia în gotă, în Dacia. El predica creştinismul în gotă, dar şi în limba autohtonilor; limba gotă era deci diferită de geto-daco-protoromână.
Goţii au dus cu ei amintirea strămoşilor geţi şi mitul lui Zalmoxis în Spania. Rodrigo Jimenez de Ruda în 1243 şi Antonio de Nebrija (1441-1522) , profesor la Salamanca şi Alcala, scriau despre străbunii Buruista, Dicaneo, Dorpaneo şi Decibalo ( 5, M I, nr.8, 1988).
Împinşi de marea năvălire a hunilor, goţii din Europa de răsărit au ajuns până în Scandinavia. Carolus Lundus de la universitatea din Upsala remarca, în secolul al XVII-lea, asemănări între credinţele religioase vikinge şi cele geto-dacice; ambele popoare adorau ca zeu principal pe Zalmoxis. În Ervul Mediu se spunea că strămoşii danezilor s-au numit iniţial daci şi că au venit în zona Mării Baltice de la Marea Neagră ( 5, M I, nr.2, 1988).
Mai surprinzător este savantul german Johann Christooph Gotter (1727-1799), care a emis ipoteza originei geto-dace a slavilor. Această ipoteză a fost, în acea vreme, adoptată şi de unii scriitori polonezi (5, M I, nr.9, 1988).
Aceste ipoteze s-au datorat, mai ales, faptului că geto-dacii au fost un popor numeros, care a locuit pe un teritoriu întims, a păstrat tradiţii vechi şi a avut o istorie care făcea cinste urmaşilor. Este posibil, ca în antichitate, să mai fi existat ecoul tradiţiei că Dacia şi Tracia au fost vechea Arie, vatra popoarelor pelasgice-ariene.

Istorici valahi-români

Când pe teritoriul Daciei s-au domolit năvălirile poăpoarelor migratoare, valahii au căutat să-şi regăsească şi să-şi continue firul istoriei. Ei au fost impresionaţi de asemănarea limbii lor cu limba latină şi au dedus că sunt urmaşii coloniştilor aduşi de Traian în Dacia, care ar fi asimilat pe autohtonii geto-daci. Şi străinii au remarcat asemănarea limbii valahe cu latina. Au apărut şi teorii fanteziste. Papa Pius al II-lea a emis ipoteza că valahii şi-ar fi luat numele de la un general roman Flacus (5 ,M I, nr.7, 1988).
Nu se poate contesta influenţa limbii latine asupra limbii geto-dacilor. Aceştia au adoptat din latină mulţi termeni tehnici şi cuvinte noi, aşa cum şi azi românii adoptă din limbile franceză şi engleză.
Limba română este veche, ca şi tradiţiile şi folclorul românesc. Ele dovedesc dăinuirea multimilenară a românilor în aceaşi vatră.
Cuvintele de bază ale limbii române au forme intermediare între cele latine sau slave şi cele corespunzătoare sanscrite sau din vechea iraniană. Aceasta dovedeşte că provin din limba pelasgă-ariană printr-o evoluţie propie (7 ). Pentru dovadă, citez cuvântul sfânt.
Română Latină Greaca veche Paleoslavă Avestică
Sfânt Sanctus Sfinx Svetu Spent
În decursul timpului, strămoşii românilor s-au numit: pelasgi, geto-daci, valahi, rumâni. Deşi au fost influenţaţi şi de alte popoare ei şi-au păstrat limba şi tradiţiile. Ar fi regretabil dacă azi românii nu s-ar strădui să-şi onoreze aceşti vrednici înaintaşi.
În cartea Înţelepciune străbună, încă nepublicată, am argumentat vechimea limbii, tradiţiilor şi folclorlui românesc. Cartea este culeasă, are 238 de pagini. Caut un sponsor.

Bibliografie

1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, ediţia II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986.
2. Constantin Paşcu-Taşbuga, Cavalerul dac Regalian, Rev. Dacoromânia, anul V, nr. 34, p.3.
3. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989.
4. Nicolae Miulescu, Da.ksa God ’ s Country, Ed. Nagard,Veneţia, 1975.
5. Popescu-Puţuri, Pe urmele strămoşilor, Rev. Magazin istoric = M I.
6. Mioara Căluşiţă-Alecu, Zalmoxis, ediţia II, Ed. Miracol, Bucureşti, 1993.
7. Mioara Căluşiţă-Alecu, Limba românilor, Ed.Miracol, Bucureşti, 1994.



Comunicare la Congresul Internaţional de Dacologie, Burebista, 2001.

   http://www.dacii.ro/modules.php?name=News&file=print&sid=10

---------------------

----------------------