1 Jan 2009, 01:03 dThelema
'Impotriva terorii istoriei....nu sunt decat doua posibilitati de aparare;actiunea sau contemplatia.......,in fiecare clipa fiecare dintre noi putem muri.Si putem muri far glorie,ca niste furnici calcate in picioare,ca niste soareci prinsi in cursa,stropiti cu gaz si arsi de vii.Nu ne putem impotrivi acestui destin.Dar avem macar datoria sa protestam impotriva lui.Si, eu cel putin,nu am alt mijloc de a protesta decit refuzind sa fiu confiscat,macerat, si terorizat de acest destin.Daca va fi sa mor azi,miine sau intr-o luna--am sa mor.Dar am sa mor, cel putin,mindru ca n-am renuntat la demnitatea mea umana,la libertatea mea. Istoria ma va omori,dar nu va omori un sclav---ci un om liber,care a stiut sa-si smulga macar o frintura din viata lui teroarei istoriei. ..........In ceasurile in care ma smulg Razboiului,citesc lucruri fara absolut nici o legatura cu actualitatea. Citesc,bunaoara,poeti,filosofi,mistici--sau carti de preistorie.In acele ceasuri nu accept nici chiar cea mai mica vaga aluzie la actualitate,imi interzic chiar cel mai umil gand la Razboi.Nu vreau sa-mi amintesc nici macar de sotia si copilul meu,nici macar de nenorocirile tarii mele.Sau, mai precis ,nu vreau sa-mi amintesc de sotia,copilul sau tara mea asa cum sint ele in clipa de fata.Ma gandesc la ei proiectindu-i intr-un alt TIMP imaginar.Imi amintesc ,bunaoara,de anumite calatorii pe care le faceam cu sotia mea .Sau incerc sa-mi inchipui Romania acum cinzeci ,o suta sau chiar cinci sute de ani.Au fost si atunci tragedii istorice,si sint dispus sa mi le reamintesc,sa meditez asupra lor---dar fac aceasta din propria mea vointa,nu pentru ca asi fi obligat s-o fac .Libertatea mea hotaraste asupra carei tragedii istorice din trecut sa-mi opresc mintea--libertatea mea,iar nu o informatie auzita la radio sau citita intr-o editie speciala a ziarelor.'
citeste mai mult
inchide
1 Jan 2009, 01:37 dThelema
.'Nu este exact un turn de fildes,pentru ca nu fug de realitatea istorica.Imi apar doar libertatea de a ma smulge din cand in cand din aceasta realitate istorica pentru a regasi o realitate mai esentiala ;poezia,mistica,filosofica,iubirea. ..........Deocamdata ,datoria mea nu este sa schimb ceva,ci sa impiedic sa fiu transformat intr-o larva de catre actualitatea istoriei.Sa-mi pastrez,adica,un minim de libertate pentru mai tirziu...'
citeste mai mult
1 Jan, 17:43 dThelema
http://www.dailymotion.com/video/x6yh58_mircea-eliade-et-la-redecouverte-du_shortfilms
1 Jan, 17:43 dThelema
http://www.dailymotion.com/video/x6yh4d_mircea-eliade-et-la-redecouverte-du_shortfilms
1 Jan, 17:44 dThelema
http://www.dailymotion.com/video/x6yh3a_mircea-eliade-et-la-redecouverte-du_shortfilms
1 Jan, 17:46 dThelema
DOCUMENTAR DESPRE M ELIADE .. http://www.dailymotion.com/video/x6yh0g_mircea-eliade-et-la-redecouverte-du_shortfilms
1 Jan, 17:51 dThelema
1 Jan, 17:51 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=9qo_nM6cQIQ
1 Jan, 17:52 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=wDqQbC42Ovs
1 Jan, 17:53 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=U1tTvHxRlCQ
« Anterioara123Urmatoarea »
..
1 Jan, 17:53 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=d_mMZGvV1bE
1 Jan, 17:54 dThelema
OCUMENTAR DESPRE EMIL CIORAN ... http://www.youtube.com/watch?v=gbx6_cjrIKM
1 Jan, 18:00 dThelema
Eugène Ionesco ... http://www.youtube.com/watch?v=OiBQzIiCn08
2 Jan, 15:08 Sileuro
Asa da ....parca incep sa te recunosc
3 Jan, 15:44 dThelema
Explica-te!!!
27 Feb, 19:12 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=2ofkZK1VLeA http://www.youtube.com/watch?v=2ofkZK1VLeA
citeste mai mult
27 Feb, 19:13 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=7K3_dI4GFk0 http://www.youtube.com/watch?v=7K3_dI4GFk0
citeste mai mult
inchide
27 Feb, 19:14 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=vYYEOKBPHn4 http://www.youtube.com/watch?v=vYYEOKBPHn4
citeste mai mult
inchide
27 Feb, 19:15 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=B2uZOf4odjQ http://www.youtube.com/watch?v=B2uZOf4odjQ
citeste mai mult
inchide
27 Feb, 19:16 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=1yu8MGsi3o0 http://www.youtube.com/watch?v=1yu8MGsi3o0
citeste mai mult
inchide
« Anterioara123Urmatoarea »
..
27 Feb, 19:16 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=JiLIP4QBi3Q http://www.youtube.com/watch?v=JiLIP4QBi3Q
citeste mai mult
inchide
27 Feb, 19:17 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=RO8Xnlhyk94 http://www.youtube.com/watch?v=RO8Xnlhyk94
citeste mai mult
inchide
27 Feb, 19:18 dThelema
http://www.youtube.com/watch?v=-YCe7wtybSg http://www.youtube.com/watch?v=-YCe7wtybSg
citeste mai mult
inchide
27 Feb, 19:19 dThelema
DOCUMENTAR MIRCEA ELIADE
« Anterioara123Urmatoarea »
...
16 Oct 2009, 08:30 dThelema
După ce rămase singur, se trezi gândind: „Foarte bine că ai spus: « Nu mai sunt sigur de nimic... » în felul acesta, eşti întotdeauna la adăpost. Poţi răspunde oricând: « Am visat! ». Sau atunci când îţi convine, poţi spune contrariul... Dar fii atent! Nu spune niciodată adevărul întreg!" Întoarse capul şi privi mirat în jurul lui. După câteva clipe şopti, ca şi cum s-ar fi adresat cuiva prezent şi totuşi invizibil de lângă el: „Dar chiar dacă aş voi să spun, nu pot Nu înţeleg de ce, adăugă coborând şi mai mult glasul, dar sunt anumite lucruri pe care mi-e peste putinţă să le spun..."
citeste mai mult
inchide
16 Oct 2009, 08:30 dThelema
16 Oct 2009, 08:31 dThelema
„De ce te frămânţi? se ascultă gândind îndată ce stinse lumina. Totul se desfăşoară normal. Aşa trebuia să se întâmple: să fii confundat cu alţii, să se creadă că nu mai poţi distinge visul de realitate, şi alte confuzii de acest fel. Nu se putea găsi un camuflaj mai bun. Până la urmă ai să te convingi că nu e nici o primejdie, că ţi se poartă de grijă..." Se întrerupse şi, după o scurtă pauză, şopti: „Cine îmi poartă de grijă?" Aşteptă câteva clipe. Se trezi întrebând pe un ton pe care nu şi-l cunoştea: „Credeai că toate prin care ai trecut se datoresc hazardului?"
„Nu e vorba ce cred sau nu cred eu, se întrerupse iritat. Cine îmi poartă de grijă?..." Aşteptă din nou câtva timp, cu teamă. Apoi se auzi: „Ai să afli mai târziu. Nu asta interesează acum... De altfel, ai ghicit ceva, ai ghicit mai demult, dar nu îndrăzneşti să recunoşti. Altminteri, de ce nu vorbeşti niciodată Profesorului de anumite gânduri şi nici nu pomeneşti de ele în caiet? Dacă n-ai şti că există şi altceva, de ce nu faci nici o aluzie la tot ce-ai descoperit în ultimele două săptămâni?... Dar să revin la întrebarea mea", încercă să-şi întrerupă gândul. Aşteptă câtva timp, şi când i se părea că începe să distingă răspunsul, adormi. „E mai bine să stăm de vorbă în vis, auzi. Dormind, înţelegi mai repede şi mai profund. Spuneai Profesorului că, în somn, îţi continui studiile din timpul zilei. De fapt, te-ai convins de mult că nu e întotdeauna adevărat. N-ai învăţat nimic în somn, nici veghind. Treptat, treptat te-ai trezit că stăpâneşti limba chineză, aşa cum ai să descoperi mai târziu că stăpâneşti alte limbi care te interesează. Nu mai îndrăzneşti să crezi că îţi aminteşti, acum, ce-ai învăţat în tinereţe şi ai uitat. Gândeşte-te la gramatica albaneză..." Amintirea acestei întâmplări fu atât de brutală, încât se trezi din somn şi aprinse lumina. Nu-i venise să creadă, şi nu credea nici acum, o săptămână după descoperire. Ştia că nu studiase niciodată limba albaneză. Cumpărase gramatica lui G. Meyer cu vreo 20 de ani înainte, dar nu citise decât prefaţa. Nu o mai consultase de atunci. Şi totuşi, când desfăcu unul din pachetele sosite de la Piatra şi dădu cu ochii de ea, o deschise la întâmplare, către sfârşit, şi începu să citească. Cu emoţie şi spaimă, îşi dădu seama că înţelege tot. Căută traducerea paragrafului şi se convinse: nici o greşeală... Coborî din pat şi se îndreptă spre bibliotecă. Voia cu orice preţ să mai verifice o dată. Atunci auzi un glas necunoscut de afară, în dreptul ferestrei deschise:
citeste mai mult
16 Oct 2009, 08:31 dThelema
16 Oct 2009, 08:32 dThelema
Apoi se întinse în pat. „Evident, se auzi gândind, ştii foarte bine că n-a fost somnambulism. Te-ai comportat aşa cum trebuia, ca să creăm confuziile necesare. Dar de acum n-o să mai avem nevoie de ele..." - „Dublul", şopti zâmbind. Răspunde întotdeauna la întrebările pe care mă pregătesc să le pun. Ca un adevărat înger păzitor... - Şi această formulă e corectă şi utilă. - Mai sunt şi altele? întrebă. - Multe. Unele din ele anacronice sau ieşite din uz, altele încă destul de actuale, mai ales acolo unde teologia şi practica creştină au ştiut să păstreze tradiţiile mitologice imemoriale. - Bunăoară? întrebă, zâmbind amuzat.
- Bunăoară, alături de îngeri şi îngeri păzitori, puteri, arhangheli, serafimi, heruvimi. Fiinţe prin excelentă intermediare. - Intermediare între conştient şi inconştient. - Evident. Dar, şi între natură şi om, între om şi divinitate, raţiune şi eros, feminin şi masculin, întuneric şi lumină, materie şi spirit... Se trezi că râde şi se ridică în capul oaselor. Câteva clipe privi cu atenţie în jurul lui, apoi şopti, pronunţând rar cuvintele: - Ajungem deci la vechea mea pasiune: filozofia. Oare vom reuşi vreodată să demonstrăm logic realitatea lumii exterioare? Metafizica idealistă mi se pare şi astăzi singura construcţie perfect coerentă... - Ne-am depărtat de la discuţia noastră, îşi auzi din nou gândul. Problema nu era realitatea lumii exterioare, ci realitatea obiectivă a „dublului" sau a îngerului păzitor, alege termenul care îţi convine. Este adevărat? - Foarte adevărat. Nu pot crede în realitatea obiectivă a persoanei cu care stau de vorbă; o consider „dublul" meu. - Într-un anumit fel, aşa şi este. Dar asta nu înseamnă că nu există în chip obiectiv, independent de conştiinţa a cărei proiecţie se arată a fi... - Mi-ar plăcea să mă las convins, dar... - Ştiu, în controversele metafizice probele empirice nu au valoare. Dar nu ţi-ar plăcea să primeşti chiar acum, într-o clipă, două, câţiva trandafiri proaspăt culeşi din grădină? - Trandafiri! exclamă cu emoţie şi oarecare teamă. Întotdeauna miau plăcut trandafirii... - Unde vrei să-i aşezi? în nici un caz în pahar... - Nu, răspunse. În nici un caz în pahar. Dar un trandafir în mâna dreaptă, aşa cum o ţin acum, deschisă, şi altul pe genunchi, şi al treilea, hai să spunem... În acea clipă se trezi că ţine între degete un foarte frumos trandafir de culoarea sângelui proaspăt, şi pe genunchi, într-un echilibru instabil, se clătina un altul. - Şi al treilea? se auzi gândind. Unde vrei să aşez al treilea trandafir?
citeste mai mult
16 Oct 2009, 08:32 dThelema
16 Oct 2009, 08:33 dThelema
Câtva timp după ce începuse lucrul la bibliotecă, avusese un vis lung şi dramatic, pe care şi-l amintea numai fragmentar, pentru că, trezinduse de mai multe ori, îl întrerupsese. Îl impresionase mai ales acest amănunt: în urma electrocutării, activitatea lui mentală anticipează oarecum condiţia pe care o vor dobândi oamenii după câteva zeci de mii de ani. Principala caracteristică a noii umanităţi va fi structura vieţii psihomentale: tot ce fusese cândva gândit sau înfăptuit de oameni, exprimat oral sau în scris, era recuperat printr-un anumit exerciţiu de
concentrare. De fapt, educaţia va consta, atunci, în învăţarea acestei metode sub controlul instructorilor. „Pe scurt, sunt un mutant, îşi spuse, deşteptându-se. Anticipez existenţa omului postistoric. Ca într-un roman de science-fiction", adăugă zâmbind amuzat. Asemenea reflecţii ironice le făcea în primul rând pentru „puterile" care-i purtau de grijă. „Într-un anumit sens, e adevărat, se auzi gândind. Dar spre deosebire de personajele romanelor de science-fiction, ţi-ai păstrat libertatea de a accepta sau refuza această nouă condiţie. În clipa când, pentru un motiv sau altul, ai dori să reintegrezi cealaltă condiţie, eşti liber s-o faci..." Respiră adânc. „Deci, sunt liber! exclamă după ce privi cu atenţie în jurul lui. Sunt liber... Şi totuşi..." Dar nu îndrăzni să-si continue gândul. Încă din 1939 se hotărâse să descrie într-un caiet special ultimele lui experienţe. Începuse prin a comenta acest fapt (care, i se părea, ar putea confirma „umanitatea omului postistoric"); cunoaşterea spontană, într-un anumit sens automată, nu anulează interesul cercetării, nici bucuria descoperirii. Alese un exemplu uşor de verificat: plăcerea cu care iubitorul de poezie citeşte un poem pe care-l cunoaşte aproape pe dinafară. L-ar putea recita, şi, totuşi, uneori, preferă să-l citească. Pentru că această nouă lectură îi dă prilejul să descopere frumuseţi şi înţelesuri pe care nu le bănuise până atunci. Tot aşa, această imensă ştiinţă pe care o primise de-a gata, toate limbile şi literaturile pe care se trezise că le cunoaşte nu i-au ştirbit bucuria de a le învăţa şi cerceta. Recitite după câţiva ani, unele fraze îl încântau: „Nu înveţi bine şi cu plăcere decât ceea ce cunoşti deja." Sau: „Nu mă comparaţi cu un calculator electronic. Ca şi mine, dacă a fost corect alimentat, calculatorul poate recita Odiseea sau Eneida; dar eu le recit altfel de fiecare dată." Sau: „Beatitudinile pe care le poate oferi orice creaţie culturală (precizez: creaţie culturală, nu numai artistică) sunt ilimitate." Îşi amintea întotdeauna cu emoţie misterioasa epifanie a celor doi trandafiri. Dar, la răstimpuri, îi plăcea să-i conteste validitatea de argument filozofic. Urmau atunci lungi dialoguri care-l încântau; îşi făgăduise chiar să le scrie, mai ales pentru valoarea lor (i se părea) literară. Ultima dată însă, dialogul se încheiase destul de repede, şi chiar abrupt. „În fond, îşi repetase în acea seară din iarna lui 1944, asemenea fenomene parapsihologice pot fi efectul unor forţe pe care nu le cunoaştem, dar pe care le poate controla inconştientul." „E foarte adevărat, se auzise gândind. Orice acţiune este efectuată printr-o forţă mai mult sau mai puţin cunoscută. Dar, după atâtea experienţe, ar trebui să-ţi revizuieşti principiile filozofice. Bănuieşti la ce fac aluzie..."
citeste mai mult
16 Oct 2009, 08:33 dThelema
16 Oct 2009, 08:33 dThelema
.„Cât l-ar fi pasionat pe Leibniz asemenea întâmplări! îşi spuse zâmbind. Să te simţi obligat să-ţi revizuieşti principiile filozofice pentru că, pentru că în chip misterios..."
16 Oct 2009, 08:33 dThelema
« Anterioara1234Urmatoarea »
16 Oct 2009, 08:33 dThelema
„Nu sunt un clairvoyant, nici oculist, şi nu fac parte din nici o societate secretă. Unul din documentele depuse în safe rezumă viaţa pe care am început-o în primăvara lui 1938. Primele experienţe au fost descrise şi analizate în rapoartele profesorilor Roman Stănciulescu şi Gilbert Bernard şi expediate de acesta din urmă unui laborator al Fundaţiei Rockefeller. Dar ele nu privesc decât aspectele exterioare ale procesului de mutaţie, declanşat în aprilie 1939. Le menţionez totuşi pentru că validează în chip cât se poate de ştiinţific informaţiile pe care le conţin celelalte documente depuse în safe. Nu mă îndoiesc că eventualul cercetător, începând să parcurgă documentele citite, îşi va pune aceeaşi întrebare pe care mi-am pus-o şi eu, de multe ori, în ultimii ani: de ce eu? de ce această mutaţie mi s-a întâmplat tocmai mie? Din scurta autobiografie care se găseşte în mapa A, se va vedea clar că, chiar înainte de a fi ameninţat de amnezie totală, nu izbutisem să fac mare lucru. Am fost pasionat, din tinereţe, de multe ştiinţe şi discipline, dar în afară de o imensă lectură, n-am realizat nimic. Atunci, de ce eu? Nu ştiu. Poate pentru că nu am familie. Există, desigur, mulţi alţi intelectuali fără familie; poate că eu am fost ales pentru că am dorit, în tinereţe, să posed o ştiinţă universală, şi atunci, chiar în momentul când eram pe punctul de a-mi pierde complet memoria, mi s-a dăruit o ştiinţă universală cum nu va fi accesibilă omului decât peste multe mii de ani... Am scris această notă pentru că, dacă, împotriva tuturor previziunilor, aş dispărea acum, ţin să se ştie că n-am nici un merit, şi nici o răspundere, în procesul de mutaţie pe care l-am descris cât se poate de amănunţit în caietele grupate în mapa A." A doua zi continuă:.....„Pentru motivele expuse în mapa B, am fost adus şi « camuflat » în Elveţia în octombrie 1938. Că până astăzi, 20 ianuarie 1943, n-am fost încă identificat (şi eventual capturat), ar putea părea de neînţeles. Eventualul cititor se va întreba cum de am putut trece neobservat atâţia ani, deşi constituiam un caz excepţional: eram un mutant, dispuneam de mijloace de cunoaştere încă inaccesibile omului. Întrebarea mi-am pus-o şi eu, de câteva ori, prin anii 1938-39. Dar am înţeles repede că nu riscam să mă trădez - şi, deci, să fiu identificat - pentru simplul motiv că, faţă de ceilalţi, mă comportam ca un intelectual oarecare. Cum spuneam, mi-a fost teamă, prin 1938-39, că am să mă trădez, stând de vorbă cu profesorii şi colegii mei de la Universitate: ştiam mai mult ca oricare din ei şi înţelegeam lucruri pe care ei nici nu bănuiau că există. Dar, spre surprinderea şi marea mea uşurare, am descoperit că, în prezenţa celorlalţi, nu mă puteam arăta aşa cum eram; întocmai după cum, stând de vorbă cu un copil, un adult ştie că nu poate comunica - şi deci nici nu încearcă să comunice - decât fapte şi semnificaţii accesibile capacităţii mentale a copilului. Această continuă camuflare a imenselor posibilităţi care mi-au fost puse la dispoziţie nu m-a silit să duc o « viaţă dublă »; în prezenţa copiilor, nici părinţii, nici pedagogii nu trăiesc o « viaţă dublă ». Într-un anumit fel, experienţa mea are o valoare exemplară. Dacă cineva mi-ar spune că există printre noi sfinţi, sau autentici magicieni, sau Boddhisattva sau orice alt fel de persoane înzestrate cu puteri miraculoase, l-aş crede. Prin însuşi modul lor de a exista, asemenea oameni nu pot fi recunoscuţi de profani.
citeste mai mult
16 Oct 2009, 08:33 dThelema
16 Oct 2009, 08:34 dThelema
Începând din dimineaţa zilei de 1 noiembrie 1947, se hotărî să nuşi mai scrie însemnările în franţuzeşte, ci într-o limbă artificială pe care o construise cu pasiune, aproape cu entuziasm, în ultimele luni. Îl încântau mai ales extraordinara supleţe a gramaticii şi posibilităţile infinite ale vocabularului (izbutise să introducă în sistemul proliferării pur etimologice un corectiv împrumutat din teoria ansamblurilor). Putea acum să descrie situaţii paradoxale, aparent contradictorii, imposibil de exprimat în limbile existente. Aşa cum era construit, acest sistem lingvistic nu putea fi descifrat decât printr-un calculator electronic perfecţionat; deci, socotea, nu înainte de 1980. Această certitudine îi îngăduia să destăinuie fapte pe care nu îndrăznise până atunci să le mărturisească în scris.
citeste mai mult
inchide
16 Oct 2009, 08:34 dThelema
16 Oct 2009, 08:34 dThelema
Eu sunt contele de Saint-Germain. Cel
puţin, aşa mi se spune, adăugă cu un zâmbet amar. Dar nu e curioasă această întâlnire, doar la câteva zile după descoperirea manuscriselor eseniene de la Marea Moartă? Desigur că aţi aflat şi dumneavoastră... - Doar ce-au scris ziarele, spuse. Îl privi lung şi zâmbi. Apoi ridică mâna în sus: - Dublă, şi fără zahăr, preciză. Toate întâlnirile de acest fel, începu după ce chelnerul îi aduse cafeaua, toate întâlnirile între persoane incredibile, ca noi, au un aer de pastişă. Consecinţă a literaturii proaste, pseudoocultistă, adăugă. Dar trebuie să ne resemnăm: nu se poate face nimic împotriva folclorului de mediocră calitate; legendele care încântă anumiţi contemporani sunt de un gust detestabil... Îmi aduc aminte de o convorbire cu Mathila Ghyka, la Londra, în vara lui 1940. Era puţin timp după căderea Franţei. Acest admirabil savant, scriitor şi filozof (în paranteză fie spus, eu preţuiesc mult nu numai Le Nombre d'or, ca toată lumea, ci şi romanul lui din tinereţe, La Pluie d'etoiles), acest inegalabil Mathila Ghyka îmi spunea că al doilea război mondial, care abia începuse, este, de fapt, un război ocult între două societăţi secrete, şi anume între Templieri şi Cavalerii Teutoni.
citeste mai mult
inchide
16 Oct 2009, 08:34 dThelema
16 Oct 2009, 08:35 dThelema
Faptul că aţi apărut deodată, şi independent de tradiţiile pe care le cunoaştem ne îndeamnă să credem, pe de o parte, că aveţi o misiune specială, iar pe de altă parte, că dispuneţi de mijloace de cunoaştere mult superioare celor care sunt la dispoziţia noastră... Nu e nevoie să confirmaţi tot ce vă spun, adăugă. Am venit să vă întâlnesc pentru că descoperirea manuscriselor eseniene de la Marea Moartă este primul semn dintr-un sindrom bine cunoscut. Vor urma, destul de repede, şi alte descoperiri, şi în acelaşi sens... - Adică? îl întrerupse zâmbind. Îl privi din nou lung, scrutător. - Văd că mă puneţi la încercare. Poate aveţi dreptate... Dar semnificaţia descoperirilor este clară: manuscrisele de la Qumran revelează doctrinele esenienilor, comunitate secretă despre care nu se ştie aproape nimic precis. De asemenea, manuscrisele gnostice descoperite de curând în Egipt, şi încă nestudiate, vor revela anumite doctrine esoterice, ignorate timp de aproape optsprezece secole. Curând vor urma alte asemenea descoperiri dând la iveală alte tradiţii rămase secrete până în zilele noastre. Sindromul la care făceam aluzia aceasta este: revelarea în serie a doctrinelor secrete. Ceea ce înseamnă apropierea Apocalipsului. Ciclul se încheie. Asta se ştia mai demult, dar
după Hiroshima ştim felul în care se va încheia... - Foarte adevărat, şopti absent. - Întrebarea pe care voiam să v-o pun este aceasta: dispunând de cunoştinţele care v-au fost transmise ştiţi ceva precis despre felul cum va fi organizată... Arca? - Arca? întrebă surprins. Vă gândiţi la o replică a corăbiei lui Noe? Celalt îl privi din nou, lung, curios şi iritat totodată. - Era numai o metaforă, reluă târziu. O metaforă devenită clişeu, adăugă. O găsiţi în toată maculatura aşa-zisă ocultistă... Mă refeream la transmiterea tradiţiei. Ştiu că esenţialul nu se pierde niciodată. Dar mă gândeam la celelalte, multe, care, deşi nu reprezintă esenţialul, mi se par totuşi indispensabile unei existenţe cu adevărat umane; bunăoară, tezaurul artistic occidental, în primul rând muzica şi poezia, dar şi o parte din filozofia clasică, şi anumite ştiinţe... - Cred că vă închipuiţi ce vor gândi despre ştiinţe acei câţiva supravieţuitori ai cataclismului, îl întrerupse zâmbind. Probabil că omul postistoric, cum am auzit că i se spune, omul postistoric va fi alergic la ştiinţă cel puţin o sută, două de ani... - E foarte probabil, continuă. Dar mă gândeam la matematică... În sfârşit, cam asta voiam să vă întreb. Rămase mult timp pe gânduri, şovăind. - În măsura în care am înţeles întrebarea dumneavoastră, vă pot spune doar că... - Mulţumesc, am înţeles! exclamă, neizbutind să-şi ascundă bucuria. Se înclină profund, îi strânse mâna emoţionat şi se îndreptă spre uşă. Îl privea cum se depărtează grăbit, parcă ar fi fost aşteptat de cineva, chiar acolo, în stradă.
citeste mai mult
16 Oct 2009, 08:35 dThelema
16 Oct 2009, 08:35 dThelema
" Lucrurile se simplifică şi se complică în acelaşi timp, îşi spuse deschizând blocul. Începu să scrie, în franţuzeşte, povestind întâlnirea şi rezumând conversaţia cu Jones. Apoi adăugă: „Confirmă informaţiile doctorului Monroe: distrugerea sistematică a documentelor din anii 1938-39. Singurele indicaţii în legătură cu procesul de refacere fiziologică şi de anamneză. Singurele probe ştiinţifice ale regenerării şi întineririi printr-o masivă descărcare electrică. Asta înseamnă că originea fenomenului de mutaţie nu mai interesează. De ce... Se întrerupse şi rămase câteva clipe pe gânduri. „Evident din schiţa autobiografică şi din alte însemnări grupate în mapele A, B şi Q eventualul cititor va putea afla esenţialul. Dar, fără materialele colecţionate şi adnotate de profesorii Stănciulescu şi Bernard, mărturisirile mele şi-au pierdut valoarea documentară. Mai mult,
aproape totalitatea însemnărilor mele se referă la consecinţele anamnezei, într-un cuvânt, la experienţele unui mutant care anticipează existenţa omului postistoric. Documentele StănciulescuBernard nu conţineau informaţii în legătură cu aceste experienţe, dar, într-o anumită măsură, le asigurau credibilitatea. Nu pot trage decât o singură concluzie: mărturisirile mele nu se adresează unui eventual cititor dintr-un viitor apropiat, să spunem din anul 2000. Dar atunci, cui? Un răspuns provizoriu ar putea fi acesta: în urma războaielor nucleare care vor avea loc, multe civilizaţii, începând cu cea occidentală, vor fi distruse. Fără îndoială, catastrofele vor dezlănţui un val de pesimism necunoscut până atunci în istoria omenirii, o descurajare generală. Chiar dacă nu toţi supravieţuitorii vor ceda ispitei de a se sinucide, foarte puţini vor mai avea destulă vitalitate ca să poată spera în om şi în posibilitatea unei umanităţi superioare speciei homo sapiens. Descoperite şi descifrate atunci, mărturisirile acestea ar putea contrabalansa deznădejdea şi voinţa universală de extincţie. Prin simplul fapt că exemplifică posibilităţile mentale ale unei umanităţi care va lua naştere într-un viitor îndepărtat, asemenea documente demonstrează, pentru că o anticipează, realitatea omului postistoric. Această ipoteză presupune conservarea întregului material depus astăzi în safe. Nu-mi dau seama cum va fi asigurată această salvgardare. Dar, pe de altă parte, nu mă pot îndoi că aşa se va întâmpla. Altminteri, experienţa mea n-ar avea sens."
citeste mai mult
inchide
16 Oct 2009, 08:35 dThelema
« Anterioara1234Urmatoarea »
...
16 Oct 2009, 08:36 dThelema
Marea lui descoperire ar fi aceasta: că întrebarea: „Ce facem cu Timpul?" exprimă suprema ambiguitate a condiţiei umane. Căci, pe de altă parte, oamenii - toţi oamenii! - vor să trăiască mult, să treacă, dacă s-ar putea, de suta de ani; dar în imensa lor majoritate, îndată ce-au ajuns la 60-65 de ani şi ies la pensie, adică devin liberi să facă ce vor, oamenii se plictisesc: descoperă că n-au ce face cu timpul liber. Iar pe de altă parte, pe măsură ce omul înaintează în vârstă, timpul interior îşi accelerează ritmul, astfel că acei, foarte puţini, care ar şti ce să facă cu timpul liber, nu izbutesc să facă mare lucru... În sfârşit, la asta se mai adaugă... Colomban îl întrerupse punându-i mâna pe braţ. - Destul pentru azi. Altădată o spuneai mai bine şi mai convingător. Apoi, întorcându-se spre el, adăugă: O să revenim la problema Timpului. Deocamdată am să vă întreb dacă v-a căzut cumva sub ochi acest articol. Îi întinse o pagină dintr-un magazin american. „Vorbea uneori de o nouă calitate a vieţii insistând că poate fi, şi trebuie să fie, descoperită de fiecare din noi. În chiar momentul când se deştepta, descoperea o mare bucurie, pe care nu ştia cum s-o descrie; era, fără îndoială, bucuria de a se simţi viu, întreg şi sănătos, dar era mai mult: bucuria că existau alţi oameni, că există anotimpuri şi că nici o zi nu seamănă cu alta, bucuria că poate vedea animale şi flori, că poate mângâia arborii. Pe stradă, chiar fără să-şi întoarcă privirile în jurul lui, simţea că face parte dintr-o imensă comunitate, că este o parte a lumii. Chiar lucrurile urâte - un loc viran plin cu gunoaie şi fierărie veche - erau, într-un fel misterios, parcă iluminate de o iridescenţă interioară." - Foarte interesant, spuse ajungând la capătul coloanei. Dar trebuie să existe şi o urmare. - Desigur că există. E un articol întreg, destul de lung. E intitulat: Tânărul de 70 de ani, şi e semnat de Linda Gray. Nu încercă să-şi ascundă surpriza. - Nu ştiam că a început să scrie, spuse zâmbind. - Scrie mai demult, şi scrie foarte bine, continuă Colomban. Dar voiam să fiu sigur că am înţeles bine: longevitatea devine suportabilă, şi chiar interesantă, numai dacă a fost descoperită în prealabil tehnica beatitudinilor simple... - Nu cred că e vorba de o tehnică, îl întrerupse zâmbind. - Cu tot respectul, trebuie să vă contrazic. Cunoaşteţi alte exemple de centenari sau cvasi-centenari care să trăiască beatitudinile descrise de Linda Gray, în afară de solitarii taoişti, sau maeştrii Zen, sau anumiţi yogini şi anumiţi călugări creştini? Adică, într-un cuvânt,practicanţi ai diferitelor discipline spirituale? - Se cunosc destule exemple. Fireşte, majoritatea sunt ţărani, ciobani, pescari, cum li se spune: oameni simpli. Nu dispun de o tehnică propriu-zisă. Dar, evident, practică o anumită disciplină spirituală: rugăciunea, meditaţia...
citeste mai mult
inchide
16 Oct 2009, 08:36 dThelema
16 Oct 2009, 08:37 dThelema
O tradiţie orală, a cărei origine n-am izbutit s-o identificăm, pretinde că Joyce ar fi făcut în Finnegans Wake o seamă de aluzii la estetica şi mai ales la concepţiile magice ale lui Bran. Aceeaşi tradiţie afirmă că James Joyce ar fi refuzat să precizeze mai mult, să indice contextul sau măcar paginile unde s-ar găsi acele aluzii. Ani şi ani de zile câţiva dintre noi sau străduit să le descopere. Deocamdată, fără rezultat. Dacă tradiţia e autentică, eventualele aluzii zac ocultate în acele o sută optzeci şi nouă de pagini din Finnegans Wake, care aşteaptă încă să fie descifrate...
citeste mai mult
inchide
16 Oct 2009, 08:37 dThelema
16 Oct 2009, 08:37 dThelema
. Îşi aminti de titlu patru ani mai târziu, în vara lui 1964, când, la un colocviu despre Mysterium Conjunctionis al lui Jung, un tânăr, intervenind în discuţie, evocă „eschatologia electricităţii". Începuse prin a aminti unirea contrariilor într-o singură totalitate, proces psihologic care, spunea, trebuie interpretat la lumina filozofiei indiene şi chineze. Pentru Vedanta, ca şi pentru taoism, contrariile se anulează dacă sunt privite dintr-o anumită perspectivă, binele şi răul îşi pierd sensul şi, în absolut, fiinţa coincide cu nefiinţa. Dar, ceea ce nimeni nu îndrăzneşte să spună, continuă tânărul, este că, în orizontul acestei filozofii, războaiele atomice trebuie, dacă nu justificate, cel puţin acceptate. - Eu însă, adăugă, merg şi mai departe: eu justific conflagraţiile nucleare în numele eschatologiei electricităţii! Tumultul care izbucni în sală obligă pe preşedinte să-i retragă cuvântul. După câteva minute, tânărul părăsi sala. Îl urmă şi-l ajunse în stradă. - Regret că aţi fost împiedicat să vă expuneţi până la sfârşit punctul dumneavoastră de vedere. Personal, sunt foarte interesat de noţiunea „eschatologia electricităţii". La ce vă referiţi exact? Tânărul îl măsură, neîncrezător, şi ridică din umeri. - Nu prea am chef de discuţie acum, spuse. Laşitatea gândirii contemporane mă exasperează. Prefer să beau o bere... - Cu voia dumneavoastră, am să vă însoţesc. S-au aşezat pe terasa unei cafenele. Tânărul nu încerca să-şi ascundă enervarea. - Probabil că sunt ultimul optimist european, începu. Ca toată lumea, ştiu ce ne aşteaptă: hidrogen, cobalt şi toate celelalte. Dar spre deosebire de alţii, încerc să găsesc un sens acestei catastrofe iminente, şi deci să mă împac cu ea, aşa cum ne învaţă bătrânul Hegel.
Adevăratul sens al catastrofei nucleare nu poate fi decât acesta: mutaţia speciei umane, apariţia supraomului. Ştiu, războaiele atomice vor distruge popoare şi civilizaţii, şi vor reduce o parte a planetei la deşert. Dar acesta e preţul care trebuie plătit ca să lichidăm radical trecutul şi să forţăm mutaţia, adică apariţia unei specii infinit superioare omului de azi.
Numai o cantitate enormă de electricitate, descărcată în câteva ore sau câteva minute, va putea modifica structura psihomentală a nefericitului homo sapiens, care a dominat până acum istoria. Ţinând seama de posibilităţile limitate ale omului postistoric, reconstrucţia unei civilizaţii planetare va putea fi realizată într-un timp record. Evident, vor supravieţui doar câteva milioane de indivizi. Dar ei vor reprezenta câteva milioane de supraoameni. De aceea utilizam expresia: eschatologia electricităţii; şi sfârşitul, şi salvarea omului vor fi dobândite prin electricitate. Se opri şi, fără să-l privească, îşi goli paharul cu bere. - Dar de ce sunteţi atât de sigur că electricitatea descărcată de exploziile nucleare va forţa o mutaţie de ordin superior? Ar putea, de asemenea, să provoace o regresiune a speciei. Tânărul întoarse brusc capul şi-l privi sever, aproape cu mânie. - Nu sunt sigur, dar vreau să cred că aşa va fi. Altminteri, nici viaţa, nici istoria omului n-ar avea sens. Am fi atunci obligaţi să acceptăm ideea ciclurilor cosmice şi istorice, mitul eternei repetiţii... Pe de altă parte, ipoteza mea nu e numai rezultatul deznădejdii; se bazează pe fapte. Nu ştiu dacă aţi auzit de experienţele unui savant german, doctorul Rudolf. - Din întâmplare, am auzit.
citeste mai mult
inchide
16 Oct 2009, 08:37 dThelema
16 Oct 2009, 08:38 dThelema
„Pentru o seară rece ca asta, numai muzica... Numai muzica", repetă absent, surprins că găseşte, rătăcit printre discuri, albumul de familie. Îl scoase, încruntându-se, şi simţi deodată că-l ia cu frig, ca şi cum s-ar fi deschis brusc ferestrele. Rămase câtva timp nehotărât, cu albumul în mână. „Şi al treilea trandafir? se auzi gândind. Unde vrei să-l pun? Lasă albumul, şi arată-mi unde vrei să pun trandafirul. Al treilea trandafir..." Începu să râdă, amar, contrariat. „Sunt, totuşi, un om liber", îşi spuse, aşezându-se în fotoliu. Cu mare grijă şi emoţie, deschise albumul. Un trandafir proaspăt cules, mov, aşa cum nu mai văzuse decât o singură dată până atunci, îl întâmpină în mijlocul paginii. Îl luă în mână, fericit. Nu credea că un singur trandafir putea îmbălsăma o cameră întreagă. Şovăi mult timp. Apoi îl aşeză lângă el, pe marginea fotoliului, şi-şi opri privirile asupra primei fotografii. Era palidă, decolorată, aburită, dar recunoscu fără greutate casa părintească din Piatra Neamţ.
citeste mai mult
inchide
16 Oct 2009, 08:38 dThelema
16 Oct 2009, 08:38 dThelema
Era atât de emoţionat, încât îi era teamă că în curând are să-şi simtă lacrimile pe obraji, dar cu un efort izbuti să râdă. - Vasăzică, spuse, povestea începe de la început. Visez, şi când mă voi trezi din vis, are să mi se pară că de-abia atunci încep să visez cu adevărat... Ca în povestea aceea din Ciuang-Tse, cu fluturele... - Ciuang-Tse? repetă în şoaptă Vaian. Povestea cu fluturele lui Ciuang-Tse? - V-am spus-o de atâtea ori, îl întrerupse, dintr-o dată foarte bine dispus.
citeste mai mult
inchide
16 Oct 2009, 08:38 dThelema
« Anterioara1234Urmatoarea »
...
16 Oct 2009, 14:41 alania
povestea cu fluturele. povestea cu fluturele.
citeste mai mult
inchide
26 Feb, 10:00 dThelema
Mircea Eliade - Tinerete fara de tinerete....http://www.scribd.com/doc/2292890/Mircea-Eliade-Tinerete-fara-de-tinerete
« Anterioara1234Urmatoarea »
26 Feb, 09:59 dThelema
http://www.scribd.com/doc/2292966/Mircea-Eliade-La-umbra-unui-crin ............ http://teatrale.blogspot.com/2009/11/nouasprezece-trandafiri-de-mircea.html
6 Feb, 06:51 dThelema
TEROAREA ISTORIEI..........SCLAVAGISM MODERN......LIBERTATEA ABSOLUTA.......MIRCEA ELIADE A AVUT DREPTATE.......DACA TOATA PROFETZIA SA ESTE CORECTA ATUNCI ACESTA ESTE PRETZUL CU CARE AR PUTEA FI EVITATA CATASTROFA TERMONUCLEARA ............. http://www.dailymotion.com/video/xbtld3_documentaire-de-la-servitude-esclav_news ................. DOCUMENTAIRE De la servitude ESCLAVAGE moderne 1&I... TEROAREA ISTORIEI..........SCLAVAGISM MODERN......LIBERTATEA ABSOLUTA.......MIRCEA ELIADE A AVUT DREPTATE.......DACA TOATA PROFETZIA SA ESTE CORECTA ATUNCI ACESTA ESTE PRETZUL CU CARE AR PUTEA FI EVITATA CATASTROFA TERMONUCLEARA
.............
http://www.dailymotion.com/video/xbtld3_documentaire-de-la-servitude-esclav_news
.................
DOCUMENTAIRE De la servitude ESCLAVAGE moderne 1
Încărcat de DOCUMENTAIREROOTS. - Up-to-the minute news videos.
citeste mai mult
inchide
6 Feb, 06:50 dThelema
TEROAREA ISTORIEI..........SCLAVAGISM MODERN......LIBERTATEA ABSOLUTA.......MIRCEA ELIADE A AVUT DREPTATE.......DACA TOATA PROFETZIA SA ESTE CORECTA ATUNCI ACESTA ESTE PRETZUL CU CARE AR PUTEA FI EVITATA CATASTROFA TERMONUCLEARA http://www.dailymotion.com/video/xbtm3e_documentaire-de-la-servitude-esclav_news ... DOCUMENTAIRE De la servitude ESCLAVAGE moderne 2Încărcat de DOCUMENTAIRE... TEROAREA ISTORIEI..........SCLAVAGISM MODERN......LIBERTATEA ABSOLUTA.......MIRCEA ELIADE A AVUT DREPTATE.......DACA TOATA PROFETZIA SA ESTE CORECTA ATUNCI ACESTA ESTE PRETZUL CU CARE AR PUTEA FI EVITATA CATASTROFA TERMONUCLEARA
http://www.dailymotion.com/video/xbtm3e_documentaire-de-la-servitude-esclav_news
...
DOCUMENTAIRE De la servitude ESCLAVAGE moderne 2
Încărcat de DOCUMENTAIREROOTS. - News videos from around the world.
citeste mai mult
inchide
6 Feb, 06:47 dThelema
TEROAREA ISTORIEI..........SCLAVAGISM MODERN......LIBERTATEA ABSOLUTA.......MIRCEA ELIADE A AVUT DREPTATE.......DACA TOATA PROFETZIA SA ESTE CORECTA ATUNCI ACESTA ESTE PRETZUL CU CARE AR PUTEA FI EVITATA CATASTROFA TERMONUCLEARA ...http://www.dailymotion.com/video/xbtmou_documentaire-de-la-servitude-esclav_news .... DOCUMENTAIRE De la servitude ESCLAVAGE moderne 3 fin&Ici... TEROAREA ISTORIEI..........SCLAVAGISM MODERN......LIBERTATEA ABSOLUTA.......MIRCEA ELIADE A AVUT DREPTATE.......DACA TOATA PROFETZIA SA ESTE CORECTA ATUNCI ACESTA ESTE PRETZUL CU CARE AR PUTEA FI EVITATA CATASTROFA TERMONUCLEARA
...http://www.dailymotion.com/video/xbtmou_documentaire-de-la-servitude-esclav_news
....
DOCUMENTAIRE De la servitude ESCLAVAGE moderne 3 fin
Încărcat de DOCUMENTAIREROOTS. - News videos from around the world.
citeste mai mult
inchide
10 Oct 2009, 21:34 dThelema
19 Trandafiri M. Eliade ... ... Dar ceea ce. ne-am obişnuit să numim „libertatea absolută" este cu totul altceva. Oricine priveşte realitatea în faţă înţelege că. vom intra curînd într-o fază a Istoriei Universale cînd nici una din libertăţile pe care abia apucaserăm să le cunoaştem nu va mai fi posibilă. Acesta este preţul cu care ar putea fi evitată catastrofa termonucleară. Trebuie, deci, să... 19 Trandafiri M. Eliade
...
...
Dar ceea ce. ne-am obişnuit să numim „libertatea absolută" este cu totul altceva. Oricine priveşte realitatea în faţă înţelege că. vom intra curînd într-o fază a Istoriei Universale cînd nici una din libertăţile pe care abia apucaserăm să le cunoaştem nu va mai fi posibilă. Acesta este preţul cu care ar putea fi evitată catastrofa termonucleară. Trebuie, deci, să ne pregătim de pe acum, ca să putem supravieţui în instituţiile societăţii de mîine. Pentru unii din contemporanii noştri, cu privirile îndreptate nostalgic spre trecut, ceea ce ni se pregăteşte echivalează cu unul din infernele evocate în 1984 sau alte anticipaţii de acest fel.
Şi s-ar putea să fie aşa, dacă ne vom lăsa integraţi în organismele social-'politice de mîine aşa cum sîntem astăzi, adică naivi şi nepregătiţi. ; Ascultîndu-l, nu izbuteam să-mi ascund dezamăgirea. Mai auzisem asemenea- reflecţii, poate de la el sau de la A.D.P; A citit desigur dezamăgirea în ochii mei, şi a zîmbit. . . .; — Te rog să mai ai puţină răbdare, pentru că nu ştiu cum aş putea altminteri să-ţi răspund la întrebările pe care mi le-ai pus... Deci, pierderea treptată şi fatală a tuturor libertăţilor, de orice fel, nu poate fi compensată decît prin ceea ce am numit libertatea absolută. Vreau să cred, şi sper, că jocurile, spectacolele dramatice, gim-niee, coregrafice, sau recitarea de poezii şi cîntecele -— nu vor putea fi, toate, interzise. în. orice caz, meditaţiile, rugăciunile interioare (repetate în gînd, nopţile sau în orice moment de solitudine), anumite exerciţii fizice într-un ritm atît de lent îneît devin insesizabile unui ochi neprevenit, toate acestea nu pot fi interzise. Şi aceste nimicuri — gesturi, cîntece, poezii recitate altfel decît am fost învăţaţi, meditaţii, rugăciuni interioare, exerciţii de respiraţie şi vizualizare, pot deveni tehnici de evadare. — Evadare, unde ? l-ara întrerupt aproape fără să-mi dau seama. în ce ţară, în ce continent ? Ieronim mă privi surprins, parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă urechilor. — Tocmai dumneata mă întrebi asta ? Dumneata care — cel puţin aşa mi-ai spus — care ai pătruns într-o pădure distrusă cu 25 de ani în urmă; ai intrat într-o casă Cu toate luminile aprinse şi masa pusă, şi şampania frapată, aşa cum era în Ajunul Crăciunului 1938 ? Şi, pe urmă, ai fost găsit, pe o buturugă, în marginea şoselei, aproape îngropat în zăpadă ? Am roşit, încurcat. — Ştiu. Dar asta a fost fără voia mea şi a fost, cum spuneam, una din acele experienţe ininteligibile... Ieronim m-a privit din nou, de data aceasta, surîzător. — Ai dreptate, a fost fără voia dumitale, şi ar fi fost poate mai bine dacă Maestrul nu stăruia să te urci lîngă el. în sanie... Dar, în sfîrşit, lucrurile s-au întîmplat aşa, şi nu altfel. Evadarea de care-ţi vorbeam adineaori nu implică ţări, oraşe, sau continente necunoscute. „Evadezi" doar din timpul şi spaţiul în care ai trăit pînă atunci, timp şi spaţiu care, într-un viitor din nefericire destul de apropiat, vor echivala cu o existenţă perfect programată într-o imensă închisoare. colectivă. Urmaşii noştri, dacă nu vor şti să descopere tehnicile de evadare şi să utilizeze libertatea absolută, care ne este dată în însăşi structura condiţiei noastre, de fiinţe libere deşi încarnate, urmaşii noştri se vor considera cu adevărat captivi pe viaţă într-o temniţă fără uşi şi fără ferestre — şi, în cele din urmă, vor muri. Căci omul nu poate supravieţui fără credinţa într-o libertate posibilă — oricît ar fi ea de limitată — şi fără speranţa că, într-o 'zi, va putea dobîndi, sau re-dobîndi, această libertate...
De cîtva timp, îmi frecam în neştire fruntea. înţelegeam, cred, destul de bine, dar nu vedeam legătura cu întrebările mele. — Şi atunci, am început în şoaptă, ,în acest caz... — Ţi-am spus că nu vreau să-ţi încurajez iluziile, continuă Ieronim. M-ai' întrebat ce s-a întîmplat cu Maestrul şi cu cei doi. îţi răspund foarte sincer: nu ştiu exact. Nu-ţi pot da nici o veste despre ei. Sper că trăiesc. Şi dacă trăiesc, într-o zi ne vor face semn. Dacă pînă acum nu ne-au dat nici un semn de viaţă, nu înseamnă că nu mai trăiesc Nu ştiu ce fel de existenţă au ales, sau au fost siliţi să aleagă. Ştiu doar că libertatea absolută există şi că cel care o cunoaşte — sau o primeşte ^n dar — dispune de posibilităţi pe care nimeni din noi nu le poate imagina. Ştiu asta, pentru că m-am convins demult, pe spinarea mea, că omul, ca şi Cosmosul, are mult mai multe dimensiuni decît cele pe care le-am învăţat la şcoală, aici, în Occident, de vreo trei mii de ani. — Şi atunci ?... — Repet, nu ştiu nimic precis. Dar din păcate ştim cu toţii că orice nouă libertate a fost cucerită cu mari jertfe. Şi libertatea religioasă, şi libertatea de gîndire, şi libertatea socială, economică, sexuală — toate au avut eroii şi martirii lor. Nu avem nici un motiv să credem că libertatea absolută, adevărata libertate spirituală, va fi cucerită fără riscuri, fără persecuţii, fără martiraj. — Dar dacă cineva dispune de o „libertate absolută''..; Din nou mă privi surprins, dar de data aceasta zîmbi, — Dumneata care te întorci din India, cunoşti foarte bine riscurile unei asemenea libertăţi... Am ridicat încurcat din umeri. — Nu prea am avut timp să mă informez... — Ştii, în orice caz, că cele mai primejdioase ispitiri, sfinţii şi yoginii le întîmpină în preajma mîntuirii sau în clipa cînd au cucerit libertatea absolută. Şi de ispita magiei vorbesc toate legendele religioase din Antichitatea păgână şi din Evul Mediu creştin. r— Asta ar însemna..; — Asta poate să însemne, mă corectă Ieronim, că prietenii noştri s-au putut pierde, chiar în clipa cînd s-au trezit acolo unde s-au trezit, şi au crezut că nu se mai potl întoarce, şi n-au înţeles că e vorba de ultima încercare* iniţiatică, n-au înţeles că, de fapt, se găsesc tot aici, pe pămînt, în lumea noastră.
citeste mai mult
inchide
....
dThelema
......'Lumea veche a intrat in descompunere.Si procesul de descompunere se accelereaza cu cat trece timpul.Razboiului asta ii va urma un altul si apoi un altul,pana ce nu va mai ramine nimic din tot ce a fost.Nici macar ruinele!.Doar, la urma de tot,cativa supravetuitori. Ca sa poata relua lucrurile de la inceput,si sa incerce sa le faca mai bine.... ....Daca pentru d-ta,gloria si vrednicia omu... ......'Lumea veche a intrat in descompunere.Si procesul de descompunere se accelereaza cu cat trece timpul.Razboiului asta ii va urma un altul si apoi un altul,pana ce nu va mai ramine nimic din tot ce a fost.Nici macar ruinele!.Doar, la urma de tot,cativa supravetuitori. Ca sa poata relua lucrurile de la inceput,si sa incerce sa le faca mai bine....
....Daca pentru d-ta,gloria si vrednicia omului este legata de ISTORIA lui,adica exclusiv de activitatea lui recenta(caci istoria dureaza doar de citeva mii de ani...)atunci,intr-adevar,viitorul imediat nu poate fi deloc incurajator.Caci viitorul acesta se prevesteste ca o serie de razboiaie si catastrofe pustiitoare care vor spulbera tot ce a cladit istoria in ultimile mii de ani.Si, pentru omul istoric ,pentru acel om care se vrea si se declara exclusiv o fiinta creatoare de istorie,fara indoiala ca perspectiva unei anihilari aproape totala a creatiilor lui istorice,este catastrofala.Dar mai exista si o alta umanitate in afara de umanitatea creatoare de istorie.Exista bunaoara,umanitatea care a locuit paradisele anistorice; lumea primitiva,daca vrei,sau lumea preistorica. Lumea pe care o inalnim la inceputul oricarui ciclu ,lumea creatoare de mituri,lumea pentru care existenta umana inseamna un mod specific de a fi in Univers si,ca atare ,avea alte probleme si urmarea o alta perfectiune decat ce urmarita de omul modern ,obsedat de ISTORIE.
Am toate motivele sa sper ca anihilarea civilizatiei noastre ,la al carui inceput asistam deja,va incheia definitiv ciclul in care ne aflam integrati de cativa mii de ani si va ingadui reaparitia celuilalt tip de umanitate ,care nu traieste ca noi ,in timpul istoric ,ci numai in clipa,adica in eternitate...
....Si eu visez sa scap intr-o zi de timp,de istorie,spuse Stefan.Dar nu cu pretul catastrofei pe care pe care o vestesti d-ta.Existenta umana mi s-ar parea searbada daca ar fi redusa numai la categoriile mitice.Chiar acel paradis anistoric de care vorbesti mi s-ar parea greu de suportat daca n-ar avea linga el infernul istoriei....Eu credeam ,speram chiar,ca e posibil o iesire din timp chiar in lumea noastra,istorica.Oricand ne este accesibila eternitatea .Imparatia lui Dumnezeu este oricand realizabila pe pamint,HIC ET NUNC.
Anisie il ascultase cu rabdare....Esti inca sentimental!, spuse el. ...
.....Si atunci ,ce are sa se inimple cu noi?intreba el sfios.Vom pieri cu totii,fara urma?Vom arde de vii?Vom muri ca soarecii,asfixiati cu gaze sau mistuiti de flacari?.....
citeste mai mult
inchide
3 Jan 2009, 02:21 dThelema
Nu sunt profet,incepu.Si,intr-un anumit sens ,nu are mare importanta ce se intampla cu noi.Important mi se pare numai ce va urma.Si eu cred ca mai tarziu cei putini care vor supravetui,vor redobandi adevarata demnitate umana.Atunci omul va redeveni un factor decisiv in Cosmos.Asta mi se pare singurul lucru cu adevarat important.Cat despre disparitia noastra ,prin foc sau prin apa,ea n-ar trebui sa te emotioneze mai mult decat disparitia anuala,a miliarde de pesti,de pasari sau de mamifere ,disparitie voita,in mare masura,de contemporanii nostri,oamenii.In fond ,e vorba de aproape acelasi lucru ;masacrare de specii zoologice.Contemporanii nostri ,silindu-se sa faca istorie cat mai multa au regasit destinul speciilor zoologice.Istoria contemporana este,asa cum ai vazut-o si d-ta la Londra,quintesenta cruzimilor zoologiei.Si aceasta noua cruzime,cruzimea istorica,n-are nici macar scuza cruzimilor zoologice; de a fi savarsita din instinct.Asa ca ,daca ai fi obiectiv,n-ai fi prea intristat de soarta care asteapta umanitatea ; pentru ca ea nu mai e umanitate decat cu numele.In realitate este o specie zoologica innebunita de asa-zisa libertate de a-si croi propriul destin. ....
...
....Si de nicaieri nu mai poate veni nici o salvare ?intreba tulburat Stefan.Dumnezeu nu poate face nimic pentru noi? Sintem,doar, fapturile lui! Ne va lasa, asa,sa ne omoram intre noi,sa ne ardem de vii si sa ne inecam pana la unul? ! Si toate aceste numai ca sa iesim din istorie si sa ne reintoarcem la o noua epoca ,a mitului?....Suntem predestinati pieirii ,continua Stefan mai aprins,pentru ca o mana de dementi ambitiosi conduc ,astazi lumea?......Greseala e mai veche,il intrerupse Anisie . Caderea noastra a inceput demult ,de foarte demult chiar,Hitler,Stalin si ceilalti sint doar agentii prin care descompunerea isi grabeste singura procesul.Daca nu erau ei ,erau altii.....
..
..Si atunci? intreba Stefan aproape cu spaima ,atunci?! Nu mai e nimic de facut?!...
..
Intodeauna e ceva de facut .Nu exista moment istoric omul sa nu fie liber sa faca ce vrea si ce-i place .Dar nu mai pot face pentru altul ; nu mai poate face decat pentru sine ...Ca sa folosesc termenii crestini, omul nu se mai poate mantui decat pe el singur ; nu mai poate ajuta pe altul sa se mantuiasca ; NU MAI ARE TIMP ! Timpul si-a precipitat ritmul .Zilele noastre sunt numarate.Energia noastra e limitata. De abia ne va ajunge sa ne scapam singuri .Nu mai poti intinde o mana de ajutor celuilalt....
..
.....Dar Dumnezeu? intreba din nou Stefan.El nu mai poate face nimic?...... ...Daca vrei si daca poti ,te-as ruga sa-mi raspunzi numai la intrebarea aceasta ;CUM E DUMNEZEU? D-ta ai ajuns probabil la El pe alte cai decat ale ratiunii sau sfinteniei.Intr-un anumit sens,te-ai trezit pe neasteptate fanta in fata cu El, in clipa cand pentru d-ta TIMPUL a incetat sa mai existe ,in clipa cand ai reintegrat eternitatea. Si te intreb ; cum e Dumnezeu? De pe inaltimea unde ai ajuns d-ta,cum ti se infatiseaza Dumnezeu, cum Il vezi ,cum Il intelegi
...Daca exista vreo intrebare cu adevarat justa , o intrebare care TREBUIE pusa ,apoi aceasta este ; cum ti se arata d-tale Dumnezeu?.. Nu-ti cer sa-mi vorbesti despre calitatile sau atributele Lui. Te intreb doar atat ; spune-ne ,ce vezi ?...
.............
citeste mai mult
inchide
4 Jan 2009, 02:36 dThelema
Si totusi,vorbi Stefan tirziu,credeam ca aceasta era intrebarea justa ,intrebarea pe care trebuia sa ti-o pun de cand am calcat a doua oara pragul casei d-tale.Dar,poate,m-am inselat.Citisem mai demult un articol in care se comenta un amanunt din legenda lui Parsifal.Credeam ca asa se va intimpla si cu mine.Dar ,probabil,eu n-am nimic din Parsifal......
.
.....Iti amintesti de boala Regelui Pescar...Era o boala destul de misterioasa; neputinta,batranete,totala istovire..Si o data cu imbolnavirea lui,viata intregii regiuni se ofilea in acelasi chip misterios.Apele secau in albiile lor,pamantul nu mai rodea ,pomii nu mai inverzeau,florile nu mai infloreau .Castelul insusi se paraginea .Zidurile se surpau lent,macinate parca de o putere nevazuta, putrezeau podurile de lemn; pietrele se desfaceau din parapet si se faceau scrum ,ca si cum veacurile s-ar fi scurs asemenea clipelor...
...Veneau necontenit cavaleri din toate colturile lumii,atrasi de faima Regelui Pescar .Dar erau atat de mirati de paraginirea castelului si de boala misterioasa a Regelui,incat uitau ca venisera ca sa-l intrebe de soarta si locul sfintului potir al Graalului---si,nedumeriti,se apropriau de bolnav si-l intrebau de boala lui,compatimindu-l sau consolandu-l. Si dupa vizita fiecarui cavaler ,regele se imbolnavea si mai rau si intreg tinutul era mai bantuit...
...Pana ce, intr-o zi,soseste Parsifal. Fara sa se lase impresionat de paraginirea castelului si de boala Regelui Pescar ,se aproprie de el si-i pune intrebarea justa,singura intrebare care TREBUIA pusa ; il intreba unde se afla potirul ,Sfintul Graal..In aceasta clipa ,Regele se inzdraveneste, intreg tinutul se regenereaza,apele incep sa curga din nou in albiile lor si toate padurile inverzesc....
.
..Inainte chiar de a afla vreun raspuns satisfacator,continuase Stefan, si numai prin faptul ca a fost rostita, regenereaza si fertilzeaza ; si nu numai fiinta omeneasca, ci intreg Cosmosul.Ghicesc in acest simbolism solidaritatea omului cu Firea intreaga ; intreaga viata cosmica suferea si se ofilea prin nepasarea omului fata de problemele centrale. Uitand se ne punem intrebarea justa, pierzandu-ne timpul cu futilitati sau intrebari frivole, ne omoram nu numai pe noi, ci omoram prin moarte lenta si sterilizare o particica din Cosmos. Asi pute merge si mai departe .As putea presupune ca oamenii continua sa traiasca 'sanatosi' si Cosmosul isi continua ritmurile datorita exclusiv intrebarilor pe care si le pun acei citiva alesi care, asemenea lui Parsifal,patimesc pentru lenea noastra spirituala.Poate ca am deveni, peste noapte ,sterpi si bolnavi daca n-ar exista ,in fiecare tara si in fiecare moment istoric,anumiti oameni hotariti si luminati,care sa-si puna intrebarea justa ..Si n-ar fi deloc exclus ca haosul si catastrofa in care ne pregatim sa intram si noi sa se datoreze,in ultima instanta,disparitiei acestor oameni hotarati si luminati,sau faptului ca nimeni nu se mai indreapta spre ei ca sa le puna ,din nou INTREBAREA JUSTA.....
.........Acum eu te mai intreb inca o data; CUM E DUMNEZEU?...Iar daca nu-mi vei raspunde nici de data aceasta, sint nevoit sa inteleg ca intrebarea mea nu are rost ,sau e gresit pusa ; in orice caz, ca nu aceasta este ..
..Nu cred ca as putea sa-ti raspund la aceasta intrebare, vorbi Anisie. Oricum ti-as raspunde nu mai intelege .Este si o chestiune de limbaj la mijloc.
Stefan il privi...Atunci spune-mi ceva ,sopti el, spune-mi orice ! Sune-mi ce vrei d-ta,ce crezi ca mi-ar folosi mintuirii mele.....
.
Acorzi inca o exagerata importanta limbajului, ii spuse tirziu Anisie.Vorbeai de mantirea d-tale in termeni de intrebari si raspunsuri.Ca si cand mintuirea ar atirna de rostirea catorva cuvinte mai mult sau mai puti misterioase! Nu uita ca istoria a fost posibila si datorita unui exces de cuvinte. Ca sa scapi de istorie,ca sa te smulgi ei, incearca sa regasesti etapa aceea pierduta din viata umanitatii, in care cuvintul nu era decat purtatorul unei realitati sacre. Ai sa vezi ca ai sa regasesti totodata o seama de alte instrumente de expresie...
...Cind ai venit sa ma vezi pentru intiia oara ?---Exact acum patru ani,in mai 1937. Anisie ii apuca mina si i-o strinse, privindu-l adinc in ochi.--Intoarce-te peste patru ani.O sa vorbim atunci si despre infatisarea Lui Dumnezeu....'
citeste mai mult
inchide
4 Jan 2009, 23:36 dThelema
......Nu stiu cum sa-ti explic,continua Stefan. Parca toate mi s-ar trage dintr-o seara de vara de acum noua ani, din seara de Sinziene din 1936.
E absurd ,dar uneori am impresia ca din momentul acela m-am ratacit,ca de- atunci n-am mai trait viata mea....
--Toata lumea are aceeiasi impresie,il intrerupse Biris. Dupa o anumita varsta ,toti oamenii au impresia ca au naufragiat, ca si-au ratat viata,ca au trait o viata idioata,absurda-o viata care< nu ar putea fi a lor>,care nu putea fi decat viata altuia.Pentru ca aveam o parere mai buna despre noi insine si nu putem crede ca daca am fi trait intr-adevar viata ,ea ar fi putut fi atit de idioata....
--Ai dreptate .Dar nu ma refeream la sentimentul acesta,general uman,de ratare.Cu mine cred ca s-a intimplat altceva. ........23 iunie ,solstitiu de vara, mi-am adus aminte,si am simtit deodata cum incepe sa mi se bate inima si ma cuprinde dorul de a revedea locurile pe unde copilarisem la Baneasa....Si atunci ,in padure ,am intilnit-o pe Ileana. Parca m-ar fi atras acolo,sau parca eu as fi atras-o.Ce i-ar fi venit unei fete tinere si frumoase sa se plimbe atit de departe ,singura,in padure de la Baneasa?...........Uneori,continua Stefan,parca ma trezesc si inteleg ca de-atunci viata mea si-a pierdut intelesul.Parca nici n-ar mai fi fost viata mea. Nu stiu cum sa-ti explic .De-atunci,totul a fost fals,artificial. Am fost trait de evenimente ,am fost purtat de o viata care nu era a mea.........
.....Si totusi ,lucrurile nu sunt atat de simple. Sentimentul acesta ca mi-am pierdut viata,ratacindu-ma si traind viata altuia, se completeaza cu un alt sentiment de culpabilitate. Adesea ma simt raspunzator de moartea lu Partenie si a Ioanei. Imi spun ca daca n-as fi intervenit in viata lor,ei ar fi trait si astazi,si ar fi fost fericiti.In orice caz ,si-ar fi trait viata care le fusese ursita. Dar,fara voia mea,am intervenit in viata lor .Ioana m-a confundat intr-o zi pe strada si pe urma a stricat logodna. Daca m-ar fi intilnit citeva saptamini mai tirziu e foarte probabil ca nu m-ar fi confundat. I-ar fi spus,cel mult; 'am intilnit astazi un om care-ti seamana extraordinar..' Si el,Partenie,i-ar fi raspuns; 'Da,il cunosc.L-am zarit si eu de citeva ori..'
Si lucrurile ar fi ramas aici.Ei si-ar fi trait viata lor. Iar eu,trei ani in urma,as fi intilnit-o pe Ileana si mi-ar fi trait viata mea..
...Cred ca as fi intilnit-o. Ceea ce am simtit in seara aceea de Sinziene nu se poate explica altfel.Probabil ca Ileana era femeia care-mi fusese ursita. Dar eu nu mai eram liber.Eu ma grabisem si luasem femeia ursita altuia. Le-am stricat viata lor si am stricat si viata Ilenei,In cele din urma pe ei i-am omorit, iar pe Ileana am pierdut-o. Nu mai stiu ce s-a intimplat ce ea....
...In orice caz,asta ar explica ce se intimpla cu mine ,de ce nu mai am de mult sentimentul ca traiesc viata mea,ca traiesc intr-un fel de vis absurd,la care nu pot participa.Multa vreme am crezut ca intimplarea cu Ileana ar fi avut un alt rost ; sa ma invete cum sa iubesc doua fiinte in acelasi timp ,sa descopar o noua si mai adevarata categorie a dragostei ,aproape de dragostea sfintilor ,care pot iubi,deodata, o infinitate de oameni. Dar e probabil ca lucrurile acestea mi le spuneam ca sa ma linistesc. Era ,probabil ,doar o incercare disperata a mea ca sa-mi inteleg situatia, sa gasesc un sens unei iubiri cu care nu stiam ce sa fac...
citeste mai mult
inchide
6 Jan 2009, 23:55 dThelema
Voiam sa stiu ca CINEVA poate ramane neintinat si inalterabil pe acest pamint,ca CINEVA poate trai in afara de TIMP,traind numai pentru mine,jerfindu-si viata paminteasca pentru ca sa pot crede,sa ma pot mintui.
......Nu era numai mindrie.Voiam sa cred ca CINEVA poate ramine imaculat pe acest pamint, ca Spiritul nu cedeaza intotdeauna trupului ,asa cum se intimpla cu noi ,oamenii marunti si pacatosi.Iubeam prea mult Spiritul. E acesta un pacat ?Filosofii vorbesc mereu de transcendent.Eram insetat de cuvintul acesta,de lucrul acesta,de tot,ceea ce nu face parte din lumea noastra desi se afla printre noi,in mijlocul nostru.....voiam sa iubesc si eu as cum iubesc sfintii........
.
......Mistificarea ar fi sa cred ca as putea face ceva cu adevarat util in lume, in istorie,fara a o fi gasit pe Ileana .Nu numai ca n-as putea face nimic, dar as crea confuzii. RUPTURA MEA INTERIOARA S-AR RASFRINGE ASUPRA LUMII INTREGI... .....Multa vreme n-am inteles ca, cel putin in parte ,seceta de acum un an se datora si faptului ca eram un om dezechilibrat, ca nu o cautasem pe Ileana. ... SECETA DIN MOLDOVA ERA IN PARTE CONSECINTA SECETEI NOASTRE SUFLETESTI. Era in tocmai ca si seceta din legenda Regelui Pescar. Pina n-a venit Parsifal sa puna intrebarea justa, singura intrebare care trebuia pusa ; 'Unde este Graalul?',...Seceta a continuat si Regele Pescar nu s-a putut Inzdraveni.Daca as fi stiut si eu sa pun intrebarea justa,poate ca seceta ar fi incetat. Dar nu stiam care este adevarata intrebare si nu stiu nici acum...Sper ca am s-o ghicesc dupa ce o voi gasi pe Ileana. .... .....ASCULTA-MA, CA AM SA-TI SPUN O MARE TAINA . iN FUNDUL SUFLETULUI,SIMT CA DE TOT CE SE INTIMPLA AZI IN LUME SUNT SI EU RASPUNZATOR. DACA AS FI CAUTAT-O PE ILEANA, POATE CA MACAR UNUL DIN LUCRURILE TERIBILE CARE S-AU INTIMPLAT IN LUME NU S-AR FI INTIMPLAT........
.....am inceput sa inteleg. De tot ce se intimpla in lume sunt si eu vinovat.Pentru ca nu sunt un om intreg, NU SUNT O UNITATE ARMONIOASA, sunt un ins dezaxat, FARA CENTRU. Probabil ca mai sunt si altii,,zeci de milioane, ca mine. Si cum pentru societatile moderne LUMEA inseamna tot mai putin Cosmos si tot mai multa Istorie, iti dai seama ce repercursiuni poate avea dezechilibrul acesta interior inafara de noi. CUM AM PUTEA FI CREATORI IN ISTORIE NOI, CITEVA ZECI DE MILIOANE DE DEZICHILIBRATI?
citeste mai mult
inchide
7 Jan 2009, 23:13 dThelema
E intimplarea unui schivnic celebru,care se numea Narada. Impresionant de sfintenia lui , Visnu ii fagadui sa-i implineasca orice dorinta.
-Arata-mi puterea ta ,neinteleasa Maya, ii ceru Narada.
Visnu ii facu semn sa-l urmeze .Putin timp in urma ,mergind pe un drum pustiu,in plin soare,si facindu-i-se sete, Visnu il ruga sa se duca la satul care se zarea nu prea departe in fata lor si sa-i aduca apa de baut.El ramase sa-l astepte pe marginea drumului. Narada mari pasul si batu la usa primei case pe care o intilni .Ii deschise o tinara fata atit de frumoasa incit,privind-o,Narada uita pentru ce venise.Intra in casa si fu intimpinat de toata familia cu cinstea care se cuvenea unui sfint.Ramase in gazda acolo timp indelungat.Pina in cele din urma se casatori cu frumoasa fata si cunoscu bucuriile nuntii si toate celelalte bucurii si necazuri ale vietii de fiermer. Au trecut asa 12 ani. Narada avea acum trei copii si dupa moartea socrului ajunse stapinul gospodariei. Dar in al doisprezecelea an, ploile torentiale au inundat regiunea. In aceiasi noapte turmele i-au fost inecate ,si casa se prabusi.Tinind cu o mina sotia iar cu cealalta cei doi copii mai mari,purtind pe umar pe cel mai mic, Narada isi facu anevoie drum printre ape.. Dar sarcina era prea grea . Aluneca si scapa copilul de pe umar .Atunci lasa pe ceilalti si sari in apa sa-l prinda. Dar era pre tirziu ; torentul il inghitise in citeva clipe. In acest timp,valurile luasera pe ceilalti doi copii si, putin in urma ,si pe sotie. Curind,Narada el insusi cazu istovit, si fu purtat de ape ,inconstien,ca o bucata de lemn. Cind se destepta,zvirlit pe o stinca, si-si aminti toate nenorociril care se abatusera asupra lui, izbucni in plins . Dar auzi deodata o voce cunoscuta ;
-Copile, unde e apa pe care trebuia sa mi-o aduci? Te astept de mai bine de jumatate de ora!
Narada intoarse capul.In locul apelor care nimicisera totul , vazu cimpurile pustii,stralucitoare sub soarele amezii.
--Ai inteles acum taina puterii mele? il intreba Visnu. AI INTELES IN CE CONSTA MAYA ?.......
.
...dAR TU CREZI CA AR PUTEA FI ADEVARAT?INTREBA DEODATA sTEFAN. cREZI CA TOT CE SE INTIMPLA IN Timp SI IN Istorie NU E DECIT O IMENSA ILUZIE, CREATIE ABSURDA A UNUI DEMIURG CARUIA PUTIN II PASA CREDINTELE ,DE PASIUNILE SI SUFERINTELE NOASTRE?......
.
...Narada imi cere sa cred ca Ioana siRazvan si toti ceilalti care au fost si nu mai sunt ,n-au existat niciodata, ca n-au fost decit niste umbre in visul cosmic al unui demiurg. Nu pot sa cred. Viata n-ar mai avea atunci nici un sens.
.
--Nu cerd ca acesta este sensul legendei, il intrerupse Biris. Intimplarea lui Narada nu se refera la sensul sau valoarea existentei umane ;;aceasta e o cu totul alta problema. Visnu vrea doar sa-i arate ca Maya ,iluzia cosmica, e posibila datorita exclusiv Timpului , ca Maya se poate manifesta gratie duratei temporale....
citeste
9 Jan 2009, 00:58 dThelema
'.....Asculta-ma,il intrerupse Biris,imi pare rau ca trebuie sa-ti vorbesc deschis. Dar din ziua cind ne-am cunoscut te-am auzit mereu ca vrei sa iesi din Timp, ca vrei sa scapi de Istorie.Iarta-ma ca ti-o spun , DAR DORINTA TI-A FOST INDEPLINITA. E groaznic,dar asa s-a intimplat. O bomba americana a pus capat Istoriei tale. Ai pierdut tot
. Nu numai pe Ioana si Razvan ,dar ai pierdut chiar marturiile tale exterioare ale existentei tale in Istorie ; suvenirurile din copilarie ,cartile,tablourile. Esti un om scos complet din Istorie ; fara trecut ,deci fara identitate .Asa cum imi spuneai odata ca incerci sa redevii inchizindu-te in camera secreta.Poti incepe in orice clipa o viata noua,de la inceput.Ai abolit Istoria,in realitatea careia n-ai crezut niciodata. Narada,cit timp se afla sub vraja magiei lui Visnu ,credea in realitatea vietii lui de fermier casatorit ,cu turme ,nevasta si copii---de aceea Visnu i-a dat lectia pe care ai ascultat-o adineauri.Tu erai insa avertizat ; propriile tale intuitii ti-au revelat de mult irealitatea Timpului istoric.......................................................
.
DORINTA TA DE A IESI DIN TIMP SI DE A IGNORA ISTORIA ERA PROBABIL UN EFORT DISPERAT DE A REGASI BEATITUDINILE COPILARIEI ,DE A REINTEGRA UN -PARADIS- PIERDUT.
'Am fost totusi nebun,repeta Stefan fara sa-si ridice capul . Nu pentru ca mi se parea ca un om se poate sustrage Timpului istoric continuind totusi sa ramina in viata si dobindind prin aceasta o viata plenara,infinit mai pretioasa decit exsistentele noastre reduse exclusiv la receptionarea si asimilarea Istoriei .Continui sa cred ca lucrul acesta e posibil.Dovada viata pe care o trieste un sfint ; o viata care nu mai e rupta,ca a noastra,de eternitate....Dar nebunia mea era alta ,si era ridicola,absurda. Mi se parea ca m-as putea sustrage Istoriei conducindu-ma dupa presimtiri si naluciri si cautind necontenit SEMNE in jurul meu.Tu stii ca ani de-a rindul am fost obsedat de o MSINA,cu care mi se paruse ca TREBUIE SA VINA Ileana si pe care mi se pare ca o zaresc, uneori,in fata mea ,desi n-o intilneam niciodata?
citeste mai mult
inchide
15 Jan 2009, 22:43 dThelema
Când se barbierea, diminetile, în fata oglinzii din sala de baie, lasa deschis aparatul de radio ca sa asculte vestile si comentariile politice. Si totusi, uneori se trezea ca nu le mai asculta. Se trezea ca se priveste lung, cu o nedeslusita speranta; i se parea ca, printr-un efort, si-ar putea aminti precis ziua când încetase de a mai fi tânar. Mai de mult, îl obsedase gândul acesta: ca nu fusese atent si nu-si daduse seama de momentul exact când tineretea trecuse întreaga înapoia lui, în trecut. I se paruse ca fusese pacalit, ca cineva îsi batuse joc de el lasându-l sa creada ca tineretea nu e totuna cu numarul anilor, si ca poti sa-ti numeri anii, unul dupa altul, ca si cum ar fi vorba de altceva decât de propria ta viata care se scurge... Ramânea asa multa vreme, cu obrazul apropiat de oglinda, sub bataia becului puternic. Apoi îsi trecea deodata palma peste ochi, peste obraz, si începea sa se îmbrace repede.
încerca sa nu-si mai aminteasca nimic, sa nu se mai gândeasca la trecut. Si cu toate acestea se trezea uneori ca face socoteli, parca ar fi încercat sa se convinga ca nu se însala, ca într-adevar au trecut atâtia ani de la un anumit eveniment. Când se gândea la anii de tinerete, i se pareau dilatati, plini de întâmplari, bogati în revelatii; anii lui de studii la Paris i se pareau nesfârsiti, parca ei singuri ar fi durat cât o viata întreaga. Apoi, de la un anumit moment, pe care nu izbutea sa si-l precizeze, timpul începuse sa alerge si anii aproape ca nu-i mai aduceau nimic nou. Se întâmplasera atâtea evenimente în jurul lui — fusese în primul rând, razboiul — dar parca toate aceste evenimente ar fi fost lipsite de durata, parca n-ar fi fost receptionate de timpul lui interior, ci s-ar fi întâmplat undeva în afara de el, pe un ecran la care ar fi privit ca la cinematograf; caci si într-un film se întâmpla actiuni care dureaza uneori ani îndelungati, si îti dai foarte bine seama ca si acolo a trecut timpul, dar nu simti lucrul acesta în propria ta fiinta. Asa i se parea ca trecusera ultimii ani.
citeste mai mult
inchide
15 Jan 2009, 22:57 dThelema
Faci mare pacat daca vorbesti asa, îl întrerupse Irina, caci te asezi în locul lui Dumnezeu si te judeci, pe tine, în numele Lui. Toate le-a hotarât Dumnezeu. Tu n-ai nici o putere. Cum ai fi putut schimba tu soarta hotarâta de Dumnezeu? Dumnezeu ti-a ursit sa iubesti doua femei. Pe Ioana a chemat-o lânga el. Acum, trebuie s-o cauti pe cealalta...
...— Asadar, tu îmi ceri sa renunt pentru totdeauna la o parte din viata mea, începu deodata Stefan. Sa spun, ca Iov, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Domnului binecuvântat! — si sa încep de la capat o alta viata, ca si cum viata mea dinainte ar fi fost un vis, ar fi fost o nalucire ca a schivnicului Narada din basmul indian povestit de Biris!...
...— Tu stii ca Dumnezeu nu-ti cere asta, vorbi Irina. Tot ce-ai trait nu este nici vis, nici nalucire — ci astea ramân la Dumnezeu, pentru vecie, si când vei pleca si tu, le vei gasi pe toate lânga Dumnezeu. Dumnezeu le stie si le tine minte pe toate, si când cheama un om lânga El, îi daruieste din nou viata lui întreaga, toate câte i s-au întâmplat, pâna în cele mai mici amanunte, lucruri pe care omul le-a uitat de mult, dar pe care Dumnezeu nu le uita. Si i le înapoiaza pe toate, îi daruieste din nou viata lui întreaga, asa cum n-a cunoscut-o el niciodata, caci omul îsi traieste viata bucata cu bucata, si când traieste un an, uita ce-a trait în anii care au trecut, dar Dumnezeu nu uita nimic. I le da pe toate deodata. îi da din nou pe toti oamenii cu care s-a legat si pe care i-a iubit el. De aceea numai sufletele odihnite cunosc fericirea; pentru ca un suflet, în Cer, le are pe toate deodata, în timp ce noi oamenii vii le avem pe rând, si nici nu întelegem bine ce avem. Numai dupa ce ne cheama Dumnezeu la El, întelegem...
Stefan o ascultase cu o mirata atentie, privind-o fix.
— E foarte interesant ce-mi spui, facu el târziu. Deci, tu crezi, ca si mine, ca singura, adevarata beatitudine e posibila numai atunci când scapam de Timp. Prin moarte, ca si prin sfintenie, omul scapa de Timp si contempla o eterna simultaneitate...
..Amândoua îti erau ursite, pentru ca le iubeai pe amândoua, dar tu ai crezut ca le-ai putea iubi deodata, asa cum iubesc sufletele în Cer, si asta nu se poate. Asta a fost nalucirea ta. Acolo, în Cer, dupa moarte, toate lucrurile îti sunt date deodata. Asta o face Dumnezeu, Si noi nu putem întelege. Tot ce-am iubit într-o viata întreaga, pe rând, acolo le avem împreuna, caci ni le înapoiaza Dumnezeu si ni le înapoiaza pe toate deodata... Dar tu ai crezut ca viata din Cer o poti trai aici, pe pamânt...
— De unde stii tu toate lucrurile astea?
— Pacatul tau este ca vrei sa traiesti moartea aici, pe pamânt, continua Irina ca si cum nu l-ar fi auzit. Dar pe pamânt omul e dator sa traiasca numai viata. Moartea lui adevarata o va trai în Cer. Daca încearca sa traiasca moartea Pe pamânt, pacatuieste si se mistuieste în deznadejde. Si atunci, nici nu traieste cu adevarat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi...
— Dar sfintii cum de pot iubi toti oamenii si toate lucrurile deodata? o mtrerupse el agitat.
..Irina îsi pleca ochii, intimidata, si tacu.
— Sfintii, starui el.
— Asta o face Dumnezeu, spuse ea târziu. Noi nu suntem sfinti. Si e mare pacat ca vrei sa traiesti ca sfintii când nu te-a învrednicit Dumnezeu. Dumnezeu te-a ursit sa traiesti ca oamenii vii, pe pamânt...
citeste mai mult
inchide
15 Jan 2009, 23:05 dThelema
..Veneam din strada Batistei, continua Stefan, si umblam prin ploaie, întocmai ca si atunci, când ma întâlnisem cu Ileana. Atunci când am sarutat-o sub umbrela...
Biris îsi stinse tigara si-l privi încurcat, apoi îsi pleca repede ochii.— Da, continua Stefan, visator, am sarutat-o. O singura data; atunci, în ploaie, sub umbrela. Tot ce-a urmat dupa aceea, n-ar fi trebuit sa se mai întâmple. Am facut o mare greseala. Timpul ar fi trebuit sa se opreasca atunci, când am sarutat-o pe gura. Am sarutat-o pe gura! repeta el cu o brusca fervoare si, ridicându-se, se apropie din nou de fereastra. Niciodata n-am înteles cum a fost cu putinta un asemenea lucru: sa o pot saruta pe gura. Totul ar fi trebuit sa se opreasca atunci. Sa nu mai curga nimic, sa împietreasca Lumea întreaga. Pentru noi doi, bineînteles, adauga repede, numai pentru noi doi. Cosmosul si Istoria ar fi mers înainte pentru tot restul muritorilor, dar pentru noi ar fi trebuit sa împietreasca atunci. Nici un fel de durata nu mai avea sens. O data ce ne-am sarutat, ce mai putea sa se întâmple altceva, care sa egaleze clipa aceea ireversibila ?...
...
citeste mai mult
inchide
« Anterioara123Urmatoarea »
.....
15 Jan 2009, 23:08 dThelema
...Voiam sa-ti spun altceva. Asculta-ma bine: Destinul este
acea parte din Timp în care istoria îsi imprima vointa ei asupra noastra. De aceea trebuie sa-i rezistam, sa fugim de el, sa ne refugiem în Spectacol. Eu i am o întreaga teorie a Spectacolului, pe care-l definesc: Timp concentrat. într-un cuvânt, Spectacolul sileste Timpul sa se manifeste sub forma de Destin — ca sa poata fi, cum sa spun ? ca sa poata fi exorcizat. Exista expresia asta în româneste, a exorciza ?
— Nu cred ca exista, spuse Stefan.
— Trebuie, atunci, s-o inventam, continua Bibicescu cu aceeasi fervoare. A exorciza Destinul, asta e functia Spectacolului. A-l sili sa se manifeste lânga tine, pe scena, într-un timp concentrat — si tu sa scapi, sa ramâi spectator, sa iesi din Timp...
Stefan deschisese larg ochii si-l privea emotionat. Bibicescu se întrerupse deodata.
citeste mai mult
inchide
15 Jan 2009, 23:21 dThelema
...Dumneata stii ca unul din lucrurile cele mai greu de înteles este faptul ca omul poate uita chiar si acele întâmplari si revelatii de care atârna fericirea sau mântuirea lui. Cum poate avea loc o asemenea amnezie, înca nu înteleg. Dar capacitatea asta de a uita esentialul explica în buna parte neputinta crestinismului de a schimba oamenii, într-un cuvânt de a-i mântui.
Weismann îl privea în ochi, gânditor......— Unde vrei sa ajungi? îl întreba el deodata.
— în fond, crestinismul ne-a revelat secretul mântuirii noastre, continua Stefan, si cu toate acestea aproape nimeni dintre noi nu-si mai aminteste în ce consta acest secret. L-am uitat, asa cum uitam o seama de alte nenumarate lucruri care meritau cu adevarat sa fie uitate.
— E adevarat, uitam, spuse Weismann. Dar nu înteleg unde vrei sa ajungi...
— Acelasi lucru s-a întâmplat si cu mine, îl întrerupse Stefan. Sunt lucruri importante pe care le-am uitat. Ani de-a rândul mi-am amintit pâna în cele mai mici amanunte rochiile, gesturile si cuvintele Ilenei. îmi închipuiam ca, orice s-ar mai putea întâmpla cu mine de aici înainte, niciodata nu le voi mai putea uita. îmi faceam iluzii. Am început sa le uit, sa le confund. M-am trezit într-o buna zi ca le uitasem. Confundam doua convorbiri care avusesera loc la un mare interval de timp: cea dintâi, la restaurant, în vara 1936, cealalta la Bussaco, în noaptea de revelion, 1941. De-abia azi-noapte, în avion, mi le-am adus din nou aminte... Poate pentru ca eram emotionat, adauga el coborând putin glasul, si-mi era frica. Pâna nu m-am vazut la cinci sute de kilometri de Praga, mi-a fost frica...
...— ...Mi-am dat deodata seama ca faceam o confuzie. Atunci, pe loc, descoperirea aceasta m-a bucurat: parca as fi regasit un obiect pretios pe care l-as fi ratacit de mult. Dar un ceas mai târziu, mi-am dat seama cât e de grav. Asta înseamna ca timpul poate roade si mistui nu numai amintirea întâmplarilor pe care chiar el le-a zamislit, amintirea evenimentelor nascute din Timp si, ca atare, condamnate sa se risipeasca si sa se uite prin însasi trecerea Timpului; asta înseamna ca Timpul poate ataca chiar revelatiile venite de dincolo de el, le poate ataca, macera cu încetul si, în cele din urma, distruge, întocmai ca amintirea unui eveniment oarecare. E foarte grav, iubite coane Misu. Daca lucrul acesta e adevarat, adversarii nostri, ai dumitale si ai mei, au dreptate, si într-o zi toata lumea va fi a lor...
..— ... Caci pentru ei, continua Stefan ca si cum nu l-ar fi auzit, omul nu poate cunoaste nimic altceva decât Istoria; într-un cuvânt, nu poate cunoaste decât ceea ce uita, îsi reaminteste si uita din nou din tot ce s-a întâmplat în viata umanitatii...
— Dar eu tot cred ca exista si altceva, dincolo de Timp si de Istorie, relua Stefan cu fervoare, si ca noi putem cunoaste acest altceva. Numai ca, pentruasta ni se cere un foarte mare efort spiritual. în ceea ce ma priveste, eu am fost incapabil de un asemenea efort. De aceea mi s-au întâmplat toate câte mi s-au întâmplat. Pe Ioana am pierdut-o, pentru ca o uitasem deja. Eu sunt vinovatul. Dumnezeu mi-a luat-o pentru ca n-o mai aveam...
Rostise ultimele cuvinte cu o mare gravitate si apoi tacu câteva clipe, gânditor.asta ni se cere un foarte mare efort spiritual. în ceea ce ma priveste, eu am fost incapabil de un asemenea efort. De aceea mi s-au întâmplat toate câte mi s-au întâmplat. Pe Ioana am pierdut-o, pentru ca o uitasem deja. Eu sunt vinovatul. Dumnezeu mi-a luat-o pentru ca n-o mai aveam...
Rostise ultimele cuvinte cu o mare gravitate si apoi tacu câteva clipe, gânditor.asta ni se cere un foarte mare efort spiritual. în ceea ce ma priveste, eu am fost incapabil de un asemenea efort. De aceea mi s-au întâmplat toate câte mi s-au întâmplat. Pe Ioana am pierdut-o, pentru ca o uitasem deja. Eu sunt vinovatul. Dumnezeu mi-a luat-o pentru ca n-o mai aveam...
Rostise ultimele cuvinte cu o mare gravitate si apoi tacu câteva clipe, gânditor.asta ni se cere un foarte mare efort spiritual. în ceea ce ma priveste, eu am fost incapabil de un asemenea efort. De aceea mi s-au întâmplat toate câte mi s-au întâmplat. Pe Ioana am pierdut-o, pentru ca o uitasem deja. Eu sunt vinovatul. Dumnezeu mi-a luat-o pentru ca n-o mai aveam...
Rostise ultimele cuvinte cu o mare gravitate si apoi tacu câteva clipe, gânditor.....— Da, ar trebui... Ar trebui sa nu uit asta, ca am scapat. Dar cum îti spuneam adineauri, tragedia este ca uitam chiar lucrurile esentiale... în fond, poate ca gresit se crede ca Istoria e solidara cu memoria. Istoria modifica necontenit o amintire, îi acorda mereu valori noi, negative sau pozitive, pâna ce, în cele din urma, o anuleaza. Asa a facut, bunaoara, cu crestinismul. Daca omul ar sti cum sa-si aminteasca, integral, anumite revelatii, ar scapa de Istorie. Iubirea mea pentru Ileana a fost o asemenea revelatie. Dar am început sa uit. N-au trecut decât sase ani de când n-am mai vazut-o, si am si început sa uit anumite amanunte esentiale.
Weismann îl ascultase atent, privindu-l lung, trecându-si la rastimpuri palma pe deasupra pleoapelor ca sa-si alunge oboseala.
...
citeste mai mult
inchide
15 Jan 2009, 23:40 dThelema
.......O zari de departe si inima începu sa i se bata înainte de a o fi recunoscut, începu sa alerge. Masina era trasa pe marginea aleii, la umbra rara a unui paltin. Portiera era deschisa. Ileana se plecase mult spre fundul masinii, încercând sa aseze un teanc de reviste ilustrate între doua mici valize. Auzindu-i pasii grei, se întoarse speriata. Se facu deodata foarte palida.
— Asta era, spuse Stefan înainte ca s-o ajunga. Asta era masina...
Masina de care-ti vorbeam, continua fara sa înteleaga de ce se lasa spus de altcineva din el, de cineva care vorbea în numele lui, mai repede ca el, izbutea sa vorbeasca întotdeauna mai repede si înaintea lui. Mi se paruse ca are sa dispara, ca exact la miezul noptii are sa dispara...
Ileana se rezemase de portiera deschisa. Era întocmai asa cum o lasase el; arsa de soare, cu ochii de culoarea acelei specii rare de pansele. Si totusi nu o lasase asa, întelese în clipa urmatoare, nu mai era asa în noaptea Anului Nou, în camera lor de la Busacco. Fusese asa când o zarise pentru întâia oara, la Baneasa, când ea întoarse capul ca sa vada cine o urmareste prin iarba, cine umbla repede înapoia ei. "Pe locurile acestea au fost balti", îi spusese el atunci Primele cuvinte pe care i le spusese. Stiuse si atunci de masina, dar nu-i spusese de la început. îi vorbise de balti, de arborii pe care-i sadise când era în liceu, de arici, de cerurile care se deschid în noaptea de Sânziene. Dar stiuse si atunci, de la început, de masina.
— Era întocmai ca asta, continua. Aveai un lant mic cu chei yale si alte câteva cheite...
Cu un efort, izbuti sa zâmbeasca si o privi în ochi.
— N-a fost o nalucire. A fost aievea...
Multi ani, nu îndraznise sa-si aminteasca noaptea de la Busacco. Parca ar fi fost un timp împietrit, transformat în chip misterios într-un fel de fortareata cu ziduri înalte de piatra. Când, luata de gânduri, se întorcea în trecut, zarea de departe zidurile noptii de la Busacco, si le ocolea, fugind, cufundându-se mai adânc în amintire, regasind casa de pescari de la Cascaes, regasind ultimii ani petrecuti în strada Batistei sau, si mai departe, vacantele de la Zinca, verile copilariei ei. Timpul împietrit luase înfatisarea camerei de la Busacco: o camera sinistra, ca încaperea în care tocmai murise cineva, dar în care nu fusesera înca aduse coroanele si draperiile negre. începuse sa se îmbrace: "Nu tremur! îsi repetase necontenit. Nu tremur!..." Când masina iesise încet din curtea hotelului si patrunsese în padure, si zari zdrentele de ceata atârnând printre arbori ca niste giulgiuri mohorâte, simtise o zadarnicie fara nume, ca si cum viata s-ar fi stins deodata pretutindeni în jurul ei. "Nu plâng, îsi repeta, nu plâng."
— Când te-am zarit atunci, la Baneasa, de departe, am stiut ca venisesi cu masina. Nu eram nebun. N-a fost o nalucire. Era exact masina asta...
...Povesteste-mi, îl îndemna ea la rastimpuri, speriata parca de tacerea care împietrea între ei.
Privea tot înainte. Soseaua se întindea dreapta, nesfârsita, urcând usor printre plopii rari. Soarele asfintea foarte aproape de ei, dupa colina.
— îmi este foarte greu sa-ti vorbesc despre mine, începu târziu Stefan. Cred ca cunosti esentialul. Restul nu e interesant.
— Povesteste-mi, îl îndemna ea. Reaminteste-mi esentialul.
— Cred ca-l cunosti. Este înspaimântator de simplu. Se reduce la un nume si o imagine, atât. O imagine...
— O imagine, repeta tulburata Ileana.
— Da. Am facut socoteala, am ramas cu mania aceasta a socotelilor. Aproape 14 ani am fost obsedat de un nume: doamna Zissu. Si 12 ani, exact 12 ani, am fost obsedat de o imagine: o masina...
— înteleg, sopti Ileana cu privirile foarte departe înaintea ei, dincolo de soseaua nesfârsita.
— Nu cred ca întelegi, spuse Stefan încercând sa zâmbeasca. Pâna ieri nu întelesesem nici eu. Pâna ieri... Nu, mai exact: pâna acum câteva ceasuri.
— Stiu, spuse Ileana. E vorba de masina. De când te-am cunoscut, a fost vorba de masina. întotdeauna a fost vorba de o masina. O imagine. Fara viata, fara sânge, fara suflet. O imagine.
— Da, o imagine, repeta Stefan. Dar acum am înteles."Poate ca ar trebui sa încerc din nou sa-i spun. Mai avem înca timp. Ea are o viata întreaga înaintea ei. Are viata ei."
— O imagine, relua Ileana visatoare. Nu te-ai schimbat. O nalucire în care n-ai crezut nici tu la început, dar în care te-ai încapatânat sa crezi, cu furie, cu deznadejde, nutrind-o din propria ta viata, dându-i sângele si sufletul tau ca s-o faci sa traiasca, s-o faci sa ramâna acolo, în fata ta, lânga tine, întotdeauna lânga tine, pâna când... Pâna când ai crezut ca nu mai poti trai fara ea, ca imaginea aceea e viata ta, norocul tau, fericirea ta, destinul tau..
— Da, asa a fost, spuse Stefan. Dar am înteles de ce...
— O simpla imagine, continua Ileana. O nalucire. Si pentru ea, ti-ai distrus viata, ai facut sa sufere pe cei care-ti erau scumpi, le-ai distrus si lor viata.
— Da, asa a fost. Toti oamenii îsi rateaza viata. în afara de sfinti.
— De ce-mi spui asta? îl întrerupse Ileana tulburându-se. De ce-mi vorbesti mereu de sfinti? de când ne-am cunoscut mi-ai vorbit mereu de sfinti. De ce? de ce?
Soseaua iesise dintre sirurile de plopi rari si ocolea acum poalele unui deal cu vii.
— Nu-mi dau nici eu bine seama de ce. Poate pentru ca aveam si eu, ca toti, nostalgia unei existente fara rupturi. Numai un sfânt poate trai în timp si totodata în afara timpului, în eternitate. Numai o asemenea existenta plenara, rotunda...
— O imagine si un nume, îl întrerupse din nou Ileana. Un nume pe care l-ai auzit odata, de mult, printr-un perete...
— Nu era chiar un simplu perete, ca oricare altul. Era...
— Stiu, facea parte din camera secreta. L-ai auzit acolo, în sanctuar...
— Nu era un sanctuar. Era pur si simplu camera mea secreta.
— Un sanctuar pe care ti-l creasesi singur, cu imaginatia ta, continua Ileana deznadajduita. O imagine pe care ai suprapus-o unei alte imagini, a camerei Sambo din copilaria ta. Si din cauza numelui si a imaginilor astea, ti-ai distrus viata. Ai trait o nalucire si ti-ai distrus viata.
— Da, dar acum am înteles de ce. Am aflat cine a fost doamna Zissu. A iubit-o Partenie. Si înaintea lui, a iubit-o Mitica Porumbache. Si înaintea lui...
Sovai. "Capitan Sideri, esti sub arest!"
— Stefan! sopti ea deodata fara sa întoarca capul, continuând sa priveasca drept înaintea ei, peste sosea. îmi pare rau ca ti-o spun: ma doare, mi se rupe inima de mila, mi-e teribil de mila de tine...
— Da, înteleg, spuse Stefan.
Pe aici, prin padurea de fagi si platini, seara parea mai înaintata, parca ar fi fost deja noapte.
...— Seamana cu ceva, spuse Stefan, si zâmbi împacat. Mai avem timp, adauga târziu.
îsi privi deodata ceasul, apoi pali. întinse repede mâna, apuca paharul care ramasese aproape neatins în fata ei, si bau.
— E târziu, spuse. în zece, cinsprezece minute trebuie sa plecam. Ne despartim...
Avea o voce grava, înecata, parca toata taria i-ar fi fost sorbita de gâlgâitul implacabil al apei.
— As vrea sa-ti spun ceva. Dar as vrea sa fiu sigura ca ai sa ma asculti, ca n-ai sa ma întrerupi, orice ti-as spune... Stefan, relua ea repede, tie ce ti-a ramas mai scump pe lume?...
— Tu, sopti el, plecându-si privirile. Iarta-ma ca ti-o spun.
— Nu-i nimic, nu-i nimic, n-are importanta, vorbi repede Ileana. Am sa te rog sa-mi juri pe ce ti-a ramas mai scump în lume. Vreau sa-mi juri ca ai sa faci ce am sa te rog eu. îmi juri?
întoarse capul spre el si-l privi, si în acea clipa Stefan o regasi întreaga, asa cum era ea, asa cum fusese întotdeauna, de când au început sa mearga alaturi prin iarba, si ea clatina la rastimpuri capul si repeta, zâmbind: "Nu înteleg. Nu te înteleg. Poate ca spui lucruri foarte interesante, dar nu înteleg."
— Jur, spuse el. E absurd ce fac, adauga repede.
— Mi-ai jurat, Stefan, ai jurat pe mine, îl întrerupse Ileana. Nu mai e nimic de facut... Si acum iata ce te rog. Sa nu mai ma cauti, sa nu te mai gândesti la mine, sau sa te gândesti ca la cineva care a murit de mult. Asa s-a întâmplat cu mine: am murit de mult. Adu-ti aminte de tot ce vrei tu, dar nu te mai gândi la mine, cea de azi, cea care voi mai fi cât timp va voi Dumnezeu...
— Dumnezeu, repeta foarte încet Stefan.
— Am sa te rog sa ma uiti, continua Ileana. Dar înainte de a ma uita, as vrea sa mai afli un lucru. Nu ti-l spun ca sa te chinui, ca sa te fac sa regreti toate câte s-ar fi putut întâmpla si nu s-au întâmplat. Poate ca tu n-ai avut nici o vina. N-a fost nici vina mea ca te-am întâlnit si m-am îndragostit de tine, m-am îndragostit si nu te-am putut uita. Asa am fost ursita. Când m-am nascut, probabil ca a venit o ursitoare care nu fusese poftita, si mi-a ursit nenoroc. Asculta-ma, te rog, înalta ea speriata mâna ca sa-l opreasca, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti... Asa mi-a fost ursita. Tu, probabil, n-ai avut nici o vina. Dar as vrea sa stii lucrul acesta: ca eu am ramas credincioasa ursitei mele. Te-am lasat sa crezi ca nu te mai iubesc. Am mintit. N-am încetat o clipa sa te iubesc. Poate n-am voit întotdeauna asta, dar asa a fost: te-am iubit de când te-am zarit pentru prima oara, acum doisprezece ani, în padurea de la Baneasa, si te iubesc si astazi. Am fost blestemata sa te iubesc. Te voi iubi probabil pâna în ultima clipa a vietii mele. Asa am fost blestemata, asa mi-a fost ursita. Daca voi trai înca cincizeci sau o suta de ani, si voi avea copii, si copiii mei vor avea si ei copii, si peste cincizeci sau o suta de ani voi muri înconjurata de copii si de copiii copiilor mei, în clipa mortii voi striga acelasi nume pe care-l strig de doisprezece ani încoace, voi striga: Stefan! si-ti voi mai spune, asa cum îti spun si-acum, de câte ori ma trezesti noptile, ca nu te-am iubit decât pe tine. Si daca, asa cum e probabil, înstrainata printre straini, cu copii si nepoti care nu vor sti un cuvânt româneste, daca atunci, batrâna, nu-mi voi mai aduce aminte aproape nimic din limba care a fost cândva a mea, în clipa mortii îti voi spune ca te iubesc în româneste...
citeste mai mult
inchide
15 Jan 2009, 23:44 dThelema
Nu ma întrerupe, te rog! striga ea cu deznadejde, mi-ai jurat ca ai sa ma asculti. Lasa-ma sa-ti spun tot. Vreau sa stii tot. Vreau sa stii ca, atunci când mi s-a parut pentru întâia data ca te iubesc, câteva saptamâni dupa ce te-am cunoscut, si mi s-a parut ridicol ca te-as putea iubi doar pentru ca te vazusem de câteva ori, atunci în 1936, îmi repetam, ca sa-mi bat joc de mine si sa ma trezesc, îmi repetam ca e ridicol, ca parca ar fi ca în Tristan si Isolda... Stefan, pentru mine a fost ca în Tristan si holda. în noaptea aceea mi-ai dat, poate fara sa vrei, poate fara sa stii, mi-ai dat sa beau o otrava, mi-ai otravit sângele, mi-ai otravit sufletul, si eu n-am mai trait decât pentru tine, n-am mai trait ca oamenii vii si trezi, ci asa cum traiesc umbrele, cum poate ca traiesc mortii, numai din amintiri, am trait din bietele mele amintiri,din acele nefericite, scurte, dezastruoase sferturi de ora pe care mi le dadeai tu, aparând cu un buchetel de lacramioare ca sa-mi spui ca esti îndragostit de mine, dar îmi spuneai asta o data, cel mult de doua ori pe an, si în restul pretioaselor minute pe care mi le daruiai, îmi vorbeai de masina cu care ar fi trebuit sa vin si n-am venit...
— Deana! e masina asta] sopti Stefan plecându-se spre ea si apucându-i deznadajduit mâna.
— Te rog, lasa-ma, lasa-ma sa termin! spuse tragându-si speriata mâna din mâna lui. Ai jurat pe mine ca ai sa ma lasi sa termin... Tu, inima mea, norocul meu, zburatorul meu, veneai de câteva ori pe an, un sfert de ceas, uneori poate chiar o jumatate de ceas, si-mi vorbeai de masina care trebuia sa dispara la miezul noptii sau de tainele doamnei Zissu... Stefan, sopti ea privindu-l în ochi, silindu-se sa zâmbeasca, daca ai sa ma mai iubesti vreodata, daca ai sa mai iubesti vreodata, sa nu mai faci asa. E groaznic. în doisprezece ani, am trait din amintirea câtorva ceasuri. Daca as aduna toate orele si minutele pe care mi le-ai dat, poate s-ar face o zi si o noapte. Am trait din ele, asa cum traiesc umbrele din amintirea unei vieti întregi si pline... Mi-ai dat sa beau o otrava, Stefan. N-ai stiut nici tu ce faci...
— Ileana, sopti Stefan. As vrea sa...
— Ai jurat pe mine, Stefan, îl întrerupse ea. Mi-ai jurat ca ai sa faci ce-am sa te rog eu. Si te rog doar atât, sa nu spui nimic. Lasa-ma doar sa te privesc. Nu mai avem mult de stat împreuna. Lasa-ma doar sa te privesc...
îi spusese:
— Am sa te las la gara. Am sa te las la prima gara. Probabil ca ai un tren înainte de miezul noptii pentru Paris.
— Ileana, începuse Stefan.
— Mi-ai jurat, Stefan! îl întrerupse ea. Ai jurat pe mine ca ai sa ma asculti, ca n-ai sa ma mai cauti niciodata, ca ai sa te gândesti la mine ca la cineva care a murit demult...
— îti jur si acum, îti jur înca o data, soptise Stefan. îti jur pe ce mi-a mai ramas pe lume, ca asta e ultima noapte când te rog sa ma lasi lânga tine, în masina asta, adauga el repede, în masina asta... îti jur...
Când lasase din nou în urma lor ultimele lumini ale orasului, Ileana spuse:
— Stefan, povesteste-mi ceva. Povesteste-mi de copilaria ta. Povesteste-mi despre arici si despre fluturii de padure. îmi place sa te ascult povestindu-mi despre copilaria ta. îmi place sa te închipui copil...Privise pe furis la ceas.
— Curând, începu el deodata, ne vom desparti. Ti-am jurat. Am jurat pe tine si am sa ma tin de cuvânt. Dar nu e judecator pe lume care sa nu îngaduie, în afara de litera juramântului, înca alte, câteva, foarte putine cuvinte. Am sa te rog si eu sa nu ma întrerupi. Am foarte putin sa-ti spun. Am sa le spun în câteva cuvinte.
— E în felul tau, sopti Ileana zâmbind.
— Am fost nebun, spuse Stefan. Nu, mai exact, am fost orb. Doisprezece ani n-am înteles. Am înteles doar în dupa-amiaza asta. Am stiut de la început, de când te-am zarit, ca te iubesc, ca am sa te iubesc toata viata.
— Stefan! striga speriata Ileana.
— ... ca mi-ai fost ursita, ca am baut împreuna din aceeasi otrava...
— Stefan! striga din nou Ileana, întorcând capul spre el.
— Ia seama! sopti el. Ai un camion în fata...
Simti cum i se bate inima. Nu e înca miezul noptii. "Ea are o viata întreaga înaintea ei."
— Mi-ai jurat! auzi vocea sugrumata, deznadajduita a Ilenei. Mi-ai jurat!... Fie-ti macar putin mila de mine...
— Doar câteva cuvinte, se ruga el. Atentie! striga, speriat, o clipa în urma. Daca vrei, lasa-ma pe mine la volan...
— Nu, nu e nimic, nu-ti fie teama. Dar te rugasem sa nu-mi mai vorbesti... Da-mi, te rog, o tigara. Aprinde-mi-o tu.
Stefan o aprinse, trase primul fum, apoi, tremurând i-o aseza între buze.
— îmi place, e o gauloise, spuse încet Ileana. Vorbeste-mi... Povesteste-mi altceva... Iarta-ma ca am tipat. Ma speriasem...
— Ileana, atentie! striga din nou Stefan.
— Ti-e frica? îl întreba întorcând capul si zâmbindu-i. Sa nu-ti fie frica. Sunt foarte calma, am foarte mult sânge rece la volan...
"Dar nu e înca miezul noptii, îsi repeta el în nestire. As mai avea timp sa-i spun."
— Doar câteva cuvinte, începu el din nou, dar te rog, te implor, asculta-ma. în curând, foarte curând, ne despartim.
— E adevarat. Te ascult. Stiu ca ai sa ma faci sa sufar si ca-mi voi aminti toata viata aceste câteva cuvinte, dar n-am putut sa-ti refuz niciodata nimic...
— Am fost orb. Am stiut tot timpul ca mi-ai fost ursita, dar n-am înteles de ce... Ileana, daca am sa te rog... Ia seama! Ce faci?! Lasa-ma putin pe mine la volan...
— Nu-ti fie frica, îl linisti zâmbind Ileana. Daca vrei, zvârle-mi tigara... Luându-i-o, îi atinse mâna, si începu sa tremure. I se paru ca tremura si
ea. "Trebuie sa-i spun tot, trebuie sa-i spun acum."
— Ileana, sopti el, iubita mea, mireasa mea...
— Stefan! striga ea.
Dar parca nu mai avea putere sa strige, sa se împotriveasca. Era o voce sugrumata, istovita.
— Mireasa mea, continua Stefan repede, ca si cum n-ar mai fi auzit-o, te-am iubit asa cum m-ai iubit si tu, ca un nebun, ca un strigoi, fara sa înteleg ce fac, fara sa înteleg ce se întâmpla cu noi, d&-ce-am_fost ursiti sa ne iubinLfarâ^sa ne iubim, de ce-am fost ursiti sa ne cautam fara_ga_ne întâlnim...
In bataia farului masinii care se apropia din fata, o zari o clipa, o vazu cum plânge privind înaintea ei, privind asa cum privesc orbii, adânc, neclintit, fara sa vada.
— Vreau sa-ti spun nu pentru ca sa te fac sa suferi. Vreau sa-ti marturisesc ca nu te-am iubit decât pe tine. Nu ti-am aratat-o poate, niciodata, dar nu te-am iubit decât pe tine. Si în dupa-amiaza asta, am înteles de ce. Uitasem ceva, si fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit sa uit. Si-acum trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decât pe tine, dar trebuie sa-ti spun. Nu te-am iubit decât pe tine. Te voi iubi si când, în ultima clipa...
Tacu brusc. Se simtise deodata golit de puteri. "Ar trebui sa-i spun acum, cât mai e timp, întelese vazând-o cum plânge, s-o implor sa se opreasca aici, sa telefoneze la Lausanne, sa ia trenul, ar trebui sa-i cad în genunchi si s-o implor."
— ... Iubitul meu! o auzi soptind.
— As vrea sa stii doar atât, începu el din nou, cu un efort. As vrea sa stii...
— Iubitul meu! o mai auzi soptind.
Zarise parapetul si, dincolo de el, ghicea cascata în întuneric prapastia, începu sa tremure. "Ar trebui sa-i spun, mai am timp sa-i spun..." Dar îl orbi farurile masinii rasarite pe neasteptate, din întuneric, în fata lor, si fara sa-si dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simti în acea unica, nesfârsita clipa, întreaga beatitudine dupa care tânjise atâtia ani, daruita în privirea ei înlacrimata. Stiuse de la început ca asa va fi. Stiuse ca, simtindu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul si-l va privi. Stiuse ca acea ultima, nesfârsita clipa îi va fi de-ajuns.
citeste mai mult
13 Dec 2009, 19:34 Sileuro
Este autorul meu preferat
13 Dec 2009, 22:26 dThelema
Ma bucur. Sper ca vom discuta mai multe despre M. Eliade
14 Dec 2009, 12:29 Sileuro
Ma bucur ca pot vorbi cu cineva despre M. Eliade
14 Dec 2009, 12:38 ScOOlaREA
19 Dec 2009, 20:07 dThelema
Sa vorbim despre anul 1987.
« Anterioara123Urmatoarea »
............
1 Jan, 17:53 ScOOlaREA
acum mi-l amintesc stresant..
3 Jan, 15:45 dThelema
1987 din perspectiva lui Eliade
« Anterioara123Urmatoarea »
..............
LA UMBRA UNUI CRIN...
21 Noi 2009, 17:23
Comentarii(14)
Ordinea:
Mai multe
2500 caractere ramase
15 Oct 2009, 08:30 dThelema
....... Dar, cum vă spuneam, totul a pornit de la o întîmplare, în aparenţă, banală. Acum vreo două luni, stăteau amîndoi rezemaţi de o stîncă, în plin soare, şi el, Valentin, prinsese o şo-pîrlă albastră, o ţinea în palmă, şi nu se mai sătura ad-mirînd-o. Şi deodată îl aude vorbind, mai mult pentru sine : Cînd vom fi cu toţii în Rai, la umbra unui crin, o să înţeleg ce-mi spune acum şopîrla asta... Iliescu l-a privit curios şi l-a întrebat. în glumă. — Dar de unde ştii tu cît de înalţi sînt crinii în Paradis.
citeste mai mult
inchide
15 Oct 2009, 08:32 dThelema
.lumea întreagă trăieşte în exil, dar că asta n-o ştiu decît cîţiva".
15 Oct 2009, 08:32 dThelema
— Aş vrea să ne oprim puţin asupra acestei fraze. Colegul meu. care citeşte şi înţelege româneşte, dar nu îndrăzneşte să vorbească, m-a rugat să vă întreb dacă expresia aceasta — la umbra unui crin... nu are, pentru d-stră, românii, şi un înţeles special ; dacă nu este cumva o metaforă... — O metaforă ? repetă doctorul. Adică, în româneşte, s-ar referi la altceva... Dar. la ce ? Lascaze îl privi lung. cercetător, apoi îşi alunecă privirile asupra celorlalţi. — Bunăoară, la întoarcerea din exil, răspunse tîrziu. Pentru că Jean Boissier a discutat de multe ori cu Valentin (vă pot spune că pasiunea lui „secretă" este entomologia) şi, tot discutînd. a avut impresia că pentru Valentin exilul înseamnă mult mai mult deeît condiţia de refugiat, aşa cum o înţelegem noi. L-a frapat, o dată, afirmaţia lui Valentin că ..lumea întreagă trăieşte în exil, dar că asta n-o ştiu decît cîţiva"... — Une infime minorite, preciza Boissier, — Şi colegul meu se întreabă dacă întîlnirea la umbra unui crin în Paradis nu s-ar referi la o întoarcere beatifică, triumfătoare din exil, aşa cum s-au întors israeliţii din captivitatea babiloniană. Evident, adaogă după o pauză, în cazul acesta n-ar fi vorba numai de exilaţii
din Europa de Est, ci de marea majoritate a europenilor..
citeste mai mult
inchide
15 Oct 2009, 08:35 dThelema
...... — Nu ştiu dacă am făcut bine că nu le-am spus tot... Mărgărit întoarse surprins capul. — Am repetat numai mesajul lui Valentin, continuă Eftimie. Dar nu le-am spus la ce concluzii a ajuns Iliescu în legătură cu camioanele care dispar... Valentin, spunea Iliescu, a avut dreptate : SÎ pregăteşte o nouă Arcă a lui Noe
15 Oct 2009, 08:36 dThelema
— Acele misterioase autovehicule transportă o seamă de oameni selecţionaţi din ioate ţările. Camioanele nu dispar, ci trec într-un spaţiu cu alte dimensiuni decît dimensiunile spaţiului nostru. —
15 Oct 2009, 08:36 dThelema
— Nici eu n-am înţeles prea bine ce se întîmplă, dar Iliescu mi-a spus : în fond, e vorba de un camuflaj, împlinind aceeaşi funcţiune ca orice alt camuflaj : adică, să . ascundă, dar in acelaşi timp să atragă atenţia celor avertizaţi. Ilieseu a precizat — şi asta pot s-o repet cuvînt cu cuvînt — că drumul către noua Arcă a lui Noe, adică către spat iui cu alte dimensiuni, poate fi efectuat instantaneu şi în mod invizibil, dar, pentru binele nostru, este uneori camuflat într-un transport prin autovehicule... — De ce „spre binele nostru" ? întrebă doctorul. — N-a avut timp să-mi explice.. Dar din tot ce mi-a spus. înţeleg că ar fi vorba de nişte semne care ni se fac. şi pe care unii din noi le ghicesc. Pentru că mi-a repetat : Dragă Eftimie, ni se fac mereu semne de tot felul. Deschide ochii şi dă-ţi silinţa să le descifrezi. — Deci, exclamă întristat Mărgărit, se apropie sfârşitul lumii. Potopul ! Apocalipsul ! — Nu .' Nu ! l-a întrerupt Eftimie. Iliescu m-a asigurat că ni se fac demult semne, de multe secole. Doar camuflajul se schimbă, în conformitate cu epoca în care trăim. Astăzi, în epoca noastră dominată de tehnologie... Mărgării, se ridică brusc de pe. scaun şi se apropie de el, privindu-l curios. — Dar asta nu ţi-a spus-o Iliescu, chestia asta cu " epoca dominantă tehnologic. Eftimie roşi, zîmbind încurcat. — Nu. nu mi-a spus-o el. Nici n-ar fi avut timp, de altfel. Dar am ghicit-o eu. adineaori. în fond. Valentin şi Iliescu au dreptate : ni se fac semne, dar trecem pe lîngă ele fără să le vedem..
citeste mai mult
20 Noi 2009, 08:48 dThelema
20 Noi 2009, 08:50 dThelema
...si un excelent documentar despre anul 2012 si Apocalipsa (in sens pozitiv cat si in sens negativ) ....O sinteza despre ce se gaseste pe net despre ''sfarsitul lumii'' O provocare subtila la ganire ,la opozitie,la schimbare. ...un recite interesant,dar...si fiindca este un dar.... dupa calendarul Mayas ,''Sfarsitul lumii'' din punct de vedere astronomic s-a petrecut in anul 1987, iar acum ''e... ...si un excelent documentar despre anul 2012 si Apocalipsa (in sens pozitiv cat si in sens negativ)
....O sinteza despre ce se gaseste pe net despre ''sfarsitul lumii''
O provocare subtila la ganire ,la opozitie,la schimbare.
...un recite interesant,dar...si fiindca este un dar.... dupa calendarul Mayas ,''Sfarsitul lumii'' din punct de vedere astronomic s-a petrecut in anul 1987, iar acum ''experimentam ultima perioada temporala,numita ''cea fara de timp''(asa ca periada de gol dintre doua respiratii ale Universului), inainte de inceperea unui nou ciclu astronomic ,in 21 decembrie 2012.
Un recite despre proroci celebri...
Si noi romanii avem un ''proroc '' celebru el se numeste ;MIRCEA ELIADE------ cititi sau recititi asa zisa ''Proza fantastica'' scrisa de el!!.
citeste mai mult
inchide
20 Noi 2009, 08:51 dThelema
La Conspiration de L'apocalypse 1Încărcat de tetranychus. - Videos of the latest science discoveries and tech.
La Conspiration de L'apocalypse 1
Încărcat de tetranychus. - Videos of the latest science discoveries and tech.
citeste mai mult
inchide
20 Noi 2009, 08:51 dThelema
La Conspiration de L'apocalypse 2Încărcat de tetranychus. - Technology reviews and science news videos.
La Conspiration de L'apocalypse 2
Încărcat de tetranychus. - Technology reviews and science news videos.
citeste mai mult
inchide
« Anterioara12Urmatoarea »
..
20 Noi 2009, 08:52 dThelema
La Conspiration de L'apocalypse 3Încărcat de tetranychus. - Explore more science and tech videos.
La Conspiration de L'apocalypse 3
Încărcat de tetranychus. - Explore more science and tech videos.
citeste mai mult
inchide
20 Noi 2009, 08:52 dThelema
La Conspiration de L'apocalypse 4Încărcat de tetranychus. - Videos of the latest science discoveries and tech.
La Conspiration de L'apocalypse 4
Încărcat de tetranychus. - Videos of the latest science discoveries and tech.
citeste mai mult
inchide
20 Noi 2009, 08:53 dThelema
.lumea întreagă trăieşte în exil, dar că asta n-o ştiu decît cîţiva".
21 Noi 2009, 17:23 dThelema
« Anterioara12Urmatoarea »
..
dThelema INCOGNITO LA BUCHENWALD....
14 Oct 2009, 09:25
Comentarii(15)
Ordinea:
Mai multe
2500 caractere ramase
14 Oct 2009, 09:14 dThelema
— Eu sunt Valerian şi mi se spune că sunt cel mai înţelept, adăugă. Ieronim s-a gândit la Boddhisattva pentru că a voit să detaşeze problema libertăţii din contextele în care a fost dezbătută până acum — iudeo-creştin, existenţialist, marxist — şi s-o plaseze într-o altă perspectivă, într-o perspectivă nouă. Şi ca să nu spună de la început că este nouă, a camuflat-o sub un termen exotic: Boddhisattva... Aşa este, Ieronim? — Cam aşa, răspunse Ieronim, zâmbind melancolic. Pentru că, Doamnă, continuă întorcându-se către Marina, noi, câţiva, am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru, adică prin spectacol (incluzând, evident, mimul, coregrafia, corul), numai prin spectacol am putea izbuti să arătăm că, deşi condiţionaţi şi îngrădiţi din toate părţile, noi, ca şi contemporanii noştri din celelalte ţări şi continente, nu suntem asemenea şoarecilor prinşi în cursă... — Chiar dacă cineva e gata să ne stropească cu gaz şi să ne dea foc, adăugă Valerian.
— Şi vă rugăm să păstraţi această imagine, interveni Fă-gădău, căci Buchenwald asta înseamnă: locul unde oamenii au fost prinşi şi carbonizaţi ca şoarecii într-o cuşcă stropită din belşug cu gaz... Iartă-mă, Ieronim, adăugă. Acum, spune înainte... — Ar fi multe de spus, reluă Ieronim. Dar dacă, aşa cum credem noi, numai spactacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sunt în situaţia şoarecilor prinşi în cursă, trebuie să precizăm modalitatea libertăţii de care dispun. Este evident, bunăoară, că într-o situaţie-limită, ca la Buchenwald, libertatea nu poate fi decât interioară.
Aşadar, aproape imposibil de verificat de ceilalţi din jur. Pe de altă parte, acea libertate interioară absolută nu se dobândeşte uşor. În fond, cucerirea ei este tot atât de dificilă pe cât este cucerirea libertăţii exterioare, bunăoară evadând dintr-o închisoare modernă.....
citeste mai mult
inchide
14 Oct 2009, 09:16 dThelema
.. Parcă de-abia acum îşi dădu seama cât e de vastă şi de ruinată sala. Se îndreptă încet către cămin şi-l privi cu atenţie. Sub cenuşă, se mai zăreau resturi din jăratic, pâlpâind brusc, la răstimpuri, când, pe sub uşă, ajungea până aici viscolul, în gura căminului rămase, doar pe jumătate carbonizat, un picior de lemn, neaşteptat de gros. Când întoarse mirată capul, Ieronim zâmbi. — Credeţi că e picior de masă? întrebă. Nu. Picioarele de masă le-am ars săptămâna trecută. Acesta e picior de cuier. Cel mai gros cuier din tot cartierul. Mândria Generălesei!... Marina tresări, parcă ar fi pătruns-o deodată frigul, şi-şi încheie nasturii mantalei, până sus. Apoi porni mai departe, de-a lungul pereţilor goi, cu zugrăveala căzută, cârpită pe alocuri cu cartoane şi jurnale nepriceput lipite. — Dar ce-o să faceţi într-o zi, două? Nu mai aveţi nimic de ars. Nu puteţi arde şi aceste câteva scaune care v-au mai rămas!... Ieronim începu să râdă; părea deodată foarte bine dispus. — Mai sunt destule lucruri prin celelalte încăperi, şi arăta vag cu braţul în jurul lui. Iar în pod a mai rămas câte ceva; pachete cu cărţi şi ziare, lăzi vechi şi alte nimicuri. Ştiţi, adăugă coborând glasul, casa ar fi trebuit să fie dărâmată astă-toamnă. Dar s-au ivit anumite încurcături... În orice caz, la primăvară nu mai scapă. Au de gând să construiască aici un imobil de douăsprezece etaje. Marina îl ascultase fascinată, fără să-şi poată desprinde privirile de buzele lui. — Dar până atunci? întrebă. Până atunci, ce-o să faceţi? Iarna de-abia a început... Ieronim ridică din umeri. — Aici nu mai locuieşte nimeni. Venim doar pentru repetiţii. Fiecare dintre noi avem, pe unde a dat Dumnezeu, câte un pat cald... — Şi, totuşi, trebuie să vă adunaţi aici, pentru repetiţii, reluă Marina privind melancolic în jurul ei. — Mai avem, v-am spus, diferite obiecte combustibile. Şi chiar aici, uite, acolo, vedeţi, ne-a mai rămas dulapul. E un dulap cum nu s-a mai făcut altul de o sută de ani. L-a adus un unchi al meu din Bavaria. Are vreo patru, cinci sute de kilograme. Ne încălzeşte cel puţin o săptămână... Dar Marina nu-l mai asculta. Se apropiase, grăbind uşor pasul, de colţul din stânga, de lângă uşă. Acolo, peretele părea mai bine conservat.
Doar câteva crăpături adânci, înălţându-se către tavan. Şi, în mijloc, o suprafaţă mai puţin decolorată, cu marginile aproape regulate. Numai când se apropie la câţiva paşi, îşi dădu seama că se înşelase. Peretele era tot atât de zdrenţuit ca şi restul sălii. — Dar de ce Buchenwald? întrebă ea pe neaşteptate, cu un glas surprinzător de puternic. Ce ştiţi voi de Buchenwald?
citeste mai mult
inchide
14 Oct 2009, 09:16 dThelema
14 Oct 2009, 09:16 dThelema
că libertatea interioară este aproape întotdeauna irecognoscibilă. Să ne închipuim că se aflau acolo, printre condamnaţii la incinerare, sfinţi, martiri, Boddhisattva numiţi-i cum veţi voi. O dată ce, din caritate, din dragoste pentru semenii lor au refuzat soluţia, să-i spunem magică, a miracolului — porţi deschise ca prin farmec, ziduri abolite etc. — şi au acceptat, aparent, condiţia celorlalţi, cum şi-ar fi putut arăta altfel libertatea pe care...
citeste mai mult
inchide
14 Oct 2009, 09:18 dThelema
— Un dulap, doar atât! şoptise. Un vechi, bătrân şi obosit sau, poate, înţelept? — dulap..." Ieronim îl sfărâmase cu mare pricepere, în chip savant, mânuind aproape cu dragoste toporişca, blând, abil, concentrat. Când începuse să se înfierbânte căminul, Maria da Mana îşi întinse mâinile cât putu mai aproape de flăcări, frecându-le, mângâindu-le. — Eu ştiu la ce vă gândiţi, vorbi ea deodată, fără să întoarcă capul. Şi de-aceea nu ne reuşeşte nimic, nici nu spunem, nici nu arătăm. Nu vă e mintea la spectacol. Vă tot întrebaţi de ce ne-a cerut ea să privim petele astea? — Nu ne-a cerut, o întrerupse Ieronim. Ne-a spus doar atât: că dacă am şti cum să privim petele acestea... — Cum să le privim şi să le înţelegem, completă Făgădău.
— Petele acestea decolorate de soare şi adâncite de umezeală... — A spus altfel: „sensibilitate" de umezeală... — În orice caz, nu ne-a cerut nimic, continuă Ieronim. Nici nu i-am fi îngăduit, de altfel, să ne ceară ceva... Dar, la un moment dat, am avut impresia că mă priveşte ironic, poate cu oarecare milă, poate chiar sarcastic, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Vă pierdeţi tinereţea cu himere, vă riscaţi talentul încercând tot felul de experienţe, când aveţi aici, în faţa voastră, aceste pete decolorate de soare şi de igrasie..." Se apropiaseră de zid, privindu-l atent, concentrat, clipind uneori din ochi, mişcându-şi încet capetele când spre stânga, când spre dreapta, ca să surprindă toate nuanţele posibile. Erau pete fără forme precise care-şi modificau contururile după unghiul din care erau privite. Doar crăpătura care se înălţa aproape în diagonală către tavan îşi păstra direcţia şi adâncimea, oricum ar fi fost privită. — Decolorate de soare şi de igrasie, repetă visător Lorinţ. Atunci am înţeles. Asta a vrut să ne spună: aveţi aici modelul exemplar al uniunii contrariilor, umezeala şi soarele, adică Apa şi Focul... — Ar fi fost prea banal. Trebuie să fie altceva. — Am citit odată o poveste cu un rabin din Cracovia, care visa mereu o comoară, începu Făgădău. — O ştie toată lumea, îl întrerupse Ieronim. Se dusese s-o caute nu mai ştiu unde, poate la Varşovia, şi până la urmă descoperă comoara chiar la el acasă, sub cenuşa căminului. O cunoaşte toată lumea, repetă, povestea rabinului din Cracovia... Doamna aceasta, Marina Darvari, a vrut să spună altceva. Dar, poate ca să se răzbune că nu am introdus-o în anumite secrete ale spectacolului, a vrut să pară cât mai enigmatică şi mai oracular-misterioasă: „Dacă aţi şti voi, dacă voi aţi şti cum să le priviţi, cum să priviţi petalele acestea" etcetera, etcetera, etcetera. — Dar vezi că a reuşit, îl întrerupse Maria da Maria. Nu recunoaştem, dar fiecare din noi numai la asta ne gândim: enigmatică şi oracular-miraculoasă, cum prea bine spui, dar ce-a vrut să spună? — Eu recunosc foarte sincer, reluă Ieronim, că, oricât ar fi de absurd, enigma aceasta mă obsedează. Dacă a făcut vreo aluzie la trecutul mai mult sau mai puţin misterios al casei acesteia sau la trecutul familiei mele, nu mă interesează. Le cunosc toate câte s-au întâmplat şi, deşi le păstrez amintirea, nu mă interesează. Sunt singurul — sau ultimul, cum vreţi să spuneţi — supravieţuitor al familiilor Antim-Calomfir-Thanase, dar faptul acesta nu mă emoţionează. Mă consider primul dintr-o nouă dinastie. A doua, „descălecare" Antim-Calomfir-Thanase. Cu mine începe o nouă istorie, pe alt plan, mai înalt şi mai creator. Puţin îmi pasă de enigmele sau nostalgiile care se leagă de trecutul acestei case, sau de trecutul familiei mele. Nu mă interesează decât viitorul, aşa cum cred eu că-l putem împlini trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii... Îl ascultaseră toţi cu frunţile sus, emoţionaţi. — Asta am învăţat şi noi, învăţând să ne închipuim închişi la Buchenwald, spuse Petru Petrovan. Nu există altă cale de mântuire. — Eu evit termenul „mântuire", îl întrerupse melancolic Ieronim, pentru că ar putea da loc la confuzii. Orice tip de mântuire presupune credinţa
într-un mântuitor. Respect, şi chiar invidiez pe cei care cred într-un mântuitor, dar eu n-am fost dăruit cu asemenea credinţă. Şi atunci a trebuit să caut altceva, pentru că fără libertate n-aş putea trăi..
citeste mai mult
inchide
14 Oct 2009, 09:19 dThelema
„Marea Plecare", evident cu majusculă, noaptea în care Siddharta şi-a părăsit familia, palatul şi haremul. Cum a văzut el atunci, traversând gineceul, cum a văzut toate concubinele dormind dezgolite, în fel de fel de posturi groteşti şi impudice, şi această ultimă, supremă viziune a Eternului Feminin i-a fost de mare folos lui Siddharta, când prinţul a devenit ascetul Gautama...
citeste mai mult
inchide
14 Oct 2009, 09:19 dThelema
14 Oct 2009, 09:19 dThelema
„Eu rămân occidental, spunea, eu am mitologia care mi-a fost ursită, dar ştiu ce înseamnă să ţi se reveleze mesajul unui mit. Dacă Elefterescu şi-a relevat secretul mitului care-l obsedează, nu mai scapă. Ori îşi urmează modelul, cu riscurile pe care le implică, ori îi rezistă, şi atunci e strivit!..."
...
. — Ce fel de teorii? — Teoriile lui buddhiste, ce citise el în cărţi. Dar mai ales asta: că, spunea, să presupunem, chiar aşa în glumă, să presupunem că un nou Buddha, un Boddhisattva, s-ar afla printre noi. Cum l-am recunoaşte? — Începe să devină interesant! exclamă Lorinţ. Să auzim mai departe. — Eram sigur că, dacă ai să mă asculţi cu atenţie, ai să vezi imediat legătura. Deci, cum l-am recunoaşte? Pentru că nu se va reîncarna într-o familie princiară, şi nici nu va părea de la început un geniu sau un sfânt. Va fi un om ca toţi oamenii. Va face armata, va avea o meserie, şi chiar dacă nu se va căsători, va trăi şi el ca toţi ceilalţi. Dar, evident, reîncarnându-se ca să aducă mesajul salvării, sau al eliberării, spune-i cum vrei, va fi silit, la un moment dat, să predice, să-şi proclame, în chip public, mesajul. Tăcu brusc, îndreptându-se către fereastra deschisă, apoi se întoarse şi se opri în faţa lui Lorinţ. — Ei, şi aici îl încurcam noi cu întrebările noastre. Mă rog, îi spuneam, oricât de mult ar semăna el cu oricare dintre noi, atunci când va începe să predice, îşi va revela identitatea. Va fi deci recunoscut ca un Boddhisattva. — Şi ce vă răspundea? — Nu prea ştia ce să răspundă. Teza lui era că poate — recunosc că spunea întotdeauna: poate — poate una din filozofiile, gnozele sau sectele religioase, sau creaţiile artistice contemporane, camuflează noua versiune a salvării, formulată pentru epoca noastră şi în termeni accesibili culturii noastre, formulată, proclamată, spunea, de un Boddhisattva. — Foarte interesant, spuse Lorinţ, căzând pe gânduri. Dar eşti sigur că menţiona, alături de filozofii şi gnoze religioase, creaţiile artistice contemporane?
Eleazar ridică încurcat din umeri. — După atâţia ani, nu mai pot repeta exact vorbele sau expresiile lui. Evident, adăugă, el citea mai mult filozofie şi istoria religiilor...
citeste mai mult
inchide
« Anterioara12Urmatoarea »
.....
Trecutul. Urmele sfinte ale trecutului... — O parte din viaţa mea care se duce, o întrerupse Ieronim, copilăria şi adolescenţa mea, îngropate pentru totdeauna, fără urme etcetera, etcetera... Şi pentru că îl vedea că priveşte visător braţul macaralei care se pregătea să lovească peretele cu tapetul albăstrui. Marina adăugă:
— Etcetera, etcetera! Ai dreptate. Orice viaţă, oricât ar fi ea de nobilă, de unică, se poate rezuma, la un moment dat, prin această formulă: etcetera, etcetera...
E.T.C.
citeste mai mult
— În fond, continuă Ieronim, cu o voce caldă, schimbată, privim şi de data aceasta petele de pe zid, petele pe care ni le-ai arătat astă-iarnă. Multă vreme n-am înţeles ce voiai să spui. Dar, acum cred că încep să înţeleg.
..
— Lecţia era prea simplă, de aceea mi-au trebuit două luni ca s-o înţeleg. Nu mă întrerupe, te rog, adăugă precipitat, cu o bruscă exaltare în glas. Ai vrut să ne spui un lucru pe care, în ceea ce mă priveşte, îl ştiam de mult, dar nu făcusem încă legătura cu petele de igrasie de pe zid. Ai vrut să ne spui că oricând şi oriunde putem fi fericiţi, adică liberi, spontani, creatori. Nu e nevoie de peisaje paradisiace, nici de prezenţe nobile şi înălţătoare, de muzică angelică şi celelalte. Aici, ca şi oriunde în altă parte, oricând, în orice împrejurare, dacă ştim cum să privim, şi înţelegem, atunci..
citeste mai mult
Privea înfrigurat lumina, tot mai puternică, mai sclipitoare, care se răspândea deasupra oraşului, prefăcând clădirile în imense cristale, asemenea unor nesfârşite flăcări de aur şi de pietre scumpe. Cristalele se înălţau, apropiindu-se unul de altul, contopindu-şi pe nesimţite vâlvătaia. — E adevărat! murmură Ieronim fără să-şi dea seama că vorbeşte singur. Ştiam că e adevărat! Aşa au văzut şi ei... Îl orbea acum, şi totuşi nu clipea din ochi, îl orbea lumina, ca şi cum oraşul ar fi fost incendiat de o nefirească incandescenţă de gheaţă. —... Ştiam că aşa au văzut şi ei, acolo. Acolo, la Buchenwald... Dar cum să le-o arăţi şi celorlalţi?! exclamă deodată, ridicând brusc glasul. Cum să le arăt că este aceeaşi lumină ascunsă pretutindeni, în toate lucrurile, cât ar fi ele de urâte? În orice pată de igrasie pe un perete în orice împroşcătură de noroi? Îşi auzi atunci glasul şi zâmbi încurcat. Inima începu să i se bată tot mai repede, apoi, pe neaşteptate, se opri, şi în acea clipă îl asurzi un trăsnet nesfârşit, izbucnit parcă din toate părţile deodată, şi înţelese, dar fără să simtă că se cufundă pierzându-se într-o albă, suprafirească incandescenţă...
citeste mai mult
inchide
14 Oct 2009, 09:25 dThelema
Atunci Marina îl cuprinse în braţe şi-l sărută pe amândoi obrajii. Lui Ieronim i se păru că întâlneşte pentru întâia oară această femeie tânără, neînchipuit de frumoasă, aşa cum nu mai întâlnise niciodată în viaţă, cum nu întâlnise nici în vis. O privea amuţit. — Ieronim! şopti Marina. Ştiam că într-o zi am să te regăsesc!
« Anterioara12Urmatoarea »
...
pelerina
..
— Noi suntem o ţară mică, reluă Pantazi, cu o umbră de tristeţe în glas. Şi constituim, ca şi multe alte ţări, o societate mai mult sau mai puţin închisă. Asta e conjunctura istorică şi trebuie să ţinem seama de ea... S-au încercat, prin vecini, anumite modificări de structură, ceea ce occidentalii numesc „liberalizare". Ştii cu ce rezultat. Dar e greu de închipuit că această tendinţă către „liberalizare" poate fi radical anihilată. Pe de altă parte, e greu de închipuit că anumite supraputeri să nu încerce a profita de o asemenea tendinţă.
...
— Ce-ţi spun eu acum, repet, e o simplă ipoteză. Şi ţi-o spun d-tale pentru că ai înţeles lecţia lui von Braun: triumfă numai acela care vede departe. D-ta eşti tânăr, ai să vezi multe...
...
Anumite servicii ale unei supraputeri încearcă o experienţă şi, pentru motive pe care nu le cunoaştem, o încearcă la noi. Dar, pentru a evita o anumită interpretare eronată şi mai ales complicaţii diplomatice, mesagiile sunt cifrate într-un mod imposibil de descifrat la noi în ţară; mai mult, conţinutul acestor mesagii este, politiceşte, fără semnificaţie, adică, cel puţin deocamdată, este o simplă propagandă pacifistă.
...
Deocamdată să analizăm scopul experienţei: organizatorii încearcă să verifice în ce măsură se pot transmite — în lumea întreagă— anumite slogane, sau informaţii sau, eventual, mai târziu, instrucţiuni precise de ordin politic sau militar.
...
Important este un singur lucru: să existe o structură invariabilă şi uşor accesibilă, adică prezentă la orice longitudine sau latitudine. Cum bine ai ghicit d-ta, singura structură de acest fel este calendarul lunar
...
Cât timp există un calendar lunar, şi există supraputeri ori mijloace tehnice limitate la dispoziţie, difuzarea pe scară mondială a oricărei categorii de mesagii nu poate fi întreruptă. Deocamdată, adăugă zâmbind, se face propagandă pacifistă.
Zevedei, bunăoară, habar n-are de cod, dar e convins că e vorba de mesagii religioase care anunţă Pacea universală. Căci trudindu-se să înţeleagă, cum spune el, unitatea fundamentală a celor două faze antagonice din viaţa lui — 15 ani de activitate politică şi 15 ani de meditaţie în puşcărie — a ajuns la concluzia că numai o împăcare universală, adică Pacea mondială, poate salva omenirea de o catastrofă. De când i-au căzut pentru întâia oară sub ochi exemplarele antedatate cu trei ani, e convins că o puternică misivă spirituală a început în mai multe
părţi ale lumii. Dar pentru că nu poate citi mesagiile, întreabă la răstimpuri, cum a făcut cu d-ta, în ce an suntem — sperând că într-o bună zi să întâlnească pe cineva care cunoaşte codul şi-i poate comunica mesagiile... Dacă îl întâlneşti, adăugă cu un zâmbet trist, să-i spui că a avut dreptate: majoritatea mesagiilor sunt extrase din Evanghelii, în primul rând Fericirile. — Fericirile? întrebă Pantelimon. Adică...? — Nu ai auzit niciodată de Fericirile proclamate de Isus? Fericiţi cei înfometaţi, căci se vor îndestula. Fericiţi cei ce plâng, căci vor fi mângâiaţi... Fericiţi iubitorii de pace..
...
Sunt opt Fericiri
...
— Spuneaţi ca au fost trimise mesagii şi în limba română, îndrăzni târziu Pantelimon să rupă tăcerea. — Numai unul singur, dar a fost trimis de mai multe ori: „Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor!"'
...
— Ai să înţelegi, poate, mai târziu, spuse. Au fost mulţi săraci cu duhul în toată lumea asta a noastră. Dar cel mai faimos tot Parsifal a rămas. Căci a fost singurul care a întrebat: unde se află potirul Sfântului Graal?... Halal de Graalul nostru!, continuă cu o voce obosită, depărtată. Halal de Graalul care ne-a fost nouă ursit să-l căutăm. Să-l căutăm şi să-l găsim!
...
...
Porto de Andraitx, august 1975
..
dThelema Uniforme de general----M.Eliade
10 Oct 2009, 21:36
eu, din noaptea aceea, de când m-a chemat Generăleasa lângă ea, nu fac decât asta: să vorbesc despre ce mi-a destăinuit ea. Dar pentru că am jurat, nu le pot spune aşa cum mi-au fost spuse mie cu limbă de moarte, ci le destăinuiesc în parabole şi legende, în anecdote şi imagini. De când s-a prăpădit Generăleasa, eu nu fac altceva, nu pot face altceva decât să vă spun, dar voalate ca într-o oglindă veche, cum a fost oglinda noastră, nu pot face altceva decât să vorbesc, în imagini şi parabole, de taina care mi-a fost încredinţată. Şi nu numai vouă, familiei şi prietenilor ci şi celor pe care îi în-tâlnesc din întâmplare. Sunt uneori ispitit să opresc oamenii pe stradă, evident, nu pe oricine, dar anumiţi oameni în care mi se pare că ghicesc un anumit semn. În sfirşit, asta e altă poveste. Dar, Luchian, eu numai despre asta vorbesc! Dacă n-aş fi vorbit, mi-aş fi pierdut minţile!...
...
...
— Îţi mărturiseam odată că dacă nu mi-e frică de nimic, nu este pentru că sunt nepot de erou, ci pentru că am redescoperit sensul şi funcţia spectacolului. Dar nu ţi-am spus ce înseamnă asta pentru mine. A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi...
— Prin imaginaţie, repetă Antim tot mai bine dispus. Adică, în mintea noastră... Dar asta nu schimbă realitatea, ce se întâmplă cu adevărat în noi şi în jurul nostru... Ieronim se opri în faţa lui şi-l privi surprins, ca şi cum n-ar fi fost sigur că L-a auzit bine. — Depinde ce înţelegi prin realitate, spuse. Pentru mine, realitatea este adevărul total, adică ceea ce ne este dat să cunoaştem numai după moarte. Dar arta, şi în special teatrul, spectacolul, ne revelează acest adevăr în tot ce se întâmplă în jurul nostru, şi mai ales în tot ce ne putem imagina că se întâmplă. În fond, teatrul, ca şi filozofia, este o pregătire pentru moarte.
Cu deosebirea, pentru mine capitală, că spectacolul anticipează revelaţia morţii, pentru că îţi arată toate acestea aici, pe pământ, în viaţa de toate zilele... — Ieronim, nu te mai înţeleg... Şi i se păru că zâmbetul care-i luminase figura începe să se şteargă, şi privirile se pregătesc să se depărteze, gata să se piardă, absente, în gol. — Pentru că dumneata, Oncle Vania, continuă Ieronim cu un alt glas, mai blând şi totuşi mai solemn, dumneata te în-căpăţânezi să reduci înţelegerea la exerciţiul raţiunii, ca la şah. Dar ştii foarte bine că nici arta, nici viaţa nu pot fi înţelese numai prin raţiune. Orice se întâmplă în jurul nostru ar putea camufla un mister, aşadar o revelaţie decisivă, un adevăr cutremurător. Bunăoară, orice porumbel ar putea camufla..
citeste mai mult
inchide
10 Oct 2009, 21:32 dThelema
Pentru întâia oară, Antim izbucni în râs. Râdea împăcat şi totuşi amar, aşa cum râd uneori bătrânii. — Îmi pare bine că te-am convins atât de repede, vorbi continuând să zâmbească. Nici nu-ţi dai seama câtă dreptate ai !... Pe de o parte, nu mi-am putut lega viaţa de nici una din femeile pe care le-am iubit şi care, îţi repet, erau toate străine. Pe de altă parte, povestirea aceea m-a smuls dintre fluturii mei şi m-a făcut, în cele din urmă, violoncelist; întâi într-un cuartet din Viena şi apoi aici, în orchestra Filarmonicii. Dar de ce numai atât? De ce n-am ajuns ce mi se prezicea în tinereţe, ce mi-a prezis chiar Casals, prin 1926? Unul din cei mari, din primii doi, trei celişti ai lumii? — Ba da, Maestre, îl întrerupse Maria, aţi ajuns! Asta sunteţi: unul din cei mari. — Eu ştiu ce-ţi spun, continuă Antim zâmbind amar. Vorbeai de ambiţie, spuneai că eşti mistuită de o ambiţie aproape maladivă. Felicitările mele, Maria Daria! Dacă crezi în geniul dumitale, aşa trebuie să fii: bolnavă de ambiţie... — Dar în cazul meu... — Nu mă întrerupe, că nu ştii ce voiam să-ţi spun mai departe. Poate că, într-un anumit fel, eram şi eu ambiţios. Căci, în fond, acceptasem să dau concerte, încercasem, cum se spune, să mă manifest. Dar asta nu era de-ajuns. Nu mă interesa succesul — nici de critică, nici de public. Nu mă interesa pentru simplul motiv că nu puteam cânta pentru oameni. Povestirea aceea îmi schimbase radical concepţia despre artă. Nu puteam cânta pentru semenii mei, pentru oameni. Dar atunci, pentru cine? Pentru zei? Dar zei nu există. Pentru Dumnezeu? Dar dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu, ar fi o impietate să cânţi muzică profană, să-i cânţi, Lui, lieduri, valsuri şi romanţe, ca oricărui bogătaş. Iar dacă nu crezi în Dumnezeu, cum mi-e teamă că e cazul meu, atunci pentru cine? — Pentru îngeri, Maestre! exclamă emoţionată, aproape patetic, Maria. Pentru îngeri!... Antim izbucni din nou în râs. Îmbujorându-se, Maria întinse braţul peste masă şi-i apucă mâna. — Nu m-aţi înţeles, Maestre. Când spun: pentru îngeri, nu mă gândesc la îngerii din biserici sau din cer, din muzee sau din cărţile poştale. Cântăm pentru îngerii din noi. Căci fiecare om are în el un înger, nu îngerul păzitor, ci îngerul care geme închis în întunecimile sufletului fiecăruia din noi, şi pe care arareori, numai rareori, izbutim să-l descătuşăm, să-l lăsăm liber să-şi ia zborul, să se înalţe, şi atunci, o dată cu el, se purifică, şi se înalţă, şi sufletul nostru, sufletul fiecăruia din noi. Antim o ascultase turburat, clipind la răstimpuri din ochi, parcă s-ar fi trudit să se trezească dintr-un vis. — Te rog, taci!, izbucni deodată cu un glas sugrumat, aproape de nerecunoscut. Taci! repetă. Maria îsi retrăsese mâna şi rămase stingherită, cu privirile plecate. În acea clipă Antim îşi dădu seama că-i ascultaseră toţi vecinii şi, cu un efort, zâmbi. — E greu să-ţi explic, spuse. Nu e vorba despre mine.
...
citeste mai mult
inchide
10 Oct 2009, 21:30 dThelema
...
Dar, asta a fost viaţa mea: exclusiv rezultatul unor întâlniri cu străini şi străine. E prea lung ca să ţi le povestesc pe toate într-o seară. Dar trebuie să-ţi spun măcar atât: toate femeile de care am crezut că sunt îndrăgostit erau străine, erau din altă parte... Fata plecase brusc privirile, căci i se păru că cei de la masa vecină se pregăteau ca să-i asculte. — Poate să fie numai o întâmplare, continuă Antim. Ce stranie întâmplare când îţi voi spune că nici una din acele dragoste nu s-a împlinit. Mai mult, am rupt, deşi nu din vina mea, trei logodne. Şi toate astea pentru o povestire. Da, Maria Daria Maria, spuse ridicând ochii şi privind-o, brusc emoţionat, pur şi simplu pentru o povestire. E adevărat, o povestire cam stranie, şi probabil scrisă de un autor destul de obscur, pentru că i-am uitat de mult numele, şi nimeni nu auzise nici de el, nici de povestirea aceasta, spune-i, dacă vrei, nuvelă, deşi era destul de scurtă, era mai degrabă o schiţă... Se întrerupse, privind visător, aproape absent, cum chelnerul aşeza ceştile de ceai şi farfuria cu sandwich-uri. — Mulţumesc, Petrache, spuse când chelnerul, clipind din ochi cu înţeles, apropie cu mare atenţie paharul cu coniac plin până în vârf. Te rog, nu te jena, adăugă văzând că fata rămăsese cu ochii aţintiţi asupra farfuriei. Încearcă întâi unul cu şuncă... Sorbea, pe rând, o linguriţă de ceai şi câteva picături de coniac. — Cred că am citit-o în liceu, când aveam vreo 14, 15 ani, începu după ce-şi roti privirile în jurul lui, parcă ar fi vrut să mai verifice încă o dată că nu se află nici o figură cunoscută. Nici nu bănuiam atunci că am să fiu muzicant de meserie, deşi cântam la vioară de cinci ani, şi curând după aceea descoperisem violoncelul. Dar eram pasionat de ştiinţele naturale, îndeosebi de entomologie, în primul rând de fluturi. Şi de pasiunea aceasta nu m-am lecuit nici până în ziua de azi. Dar după ce-am citit povestirea de care-ţi vorbesc, viaţa mea a fost schimbată. A trebuit să devin muzicant. Am simţit, am ştiut că numai arta, în cazul meu muzica, mă va putea vindeca de obsesie. Căci, în fond, asta era: o obsesie. Mă regăsisem, de la început până la sfârşit, în eroul povestirii. Parcă mi se întâmplaseră mie toate aventurile lui. Şi despe ce era vorba? Pare absurd ce-ţi spun: era vorba despre ce se întâmplase într-o viaţă anterioară... — Într-o viaţă anterioară? îl întrerupse Maria, privindu-l adine în ochi, nedumerită, cu oarecare teamă. Era deci o povste cu metempsihoză? Antim apucase ceaşca de ceai, dar se răzgândi şi o aşeză, încet, cu mare grijă, în farfurie.
— Sunt multe poveşti cu metempsihoză pe lume, spuse ridicând din umeri, şi zâmbi. Dar asta mă impresionase: că lucrurile se întâmplaseră într-o altă viaţă. Ce mă impresionase pe mine era acest amănunt, în aparenţă simplu şi destul de banal, că doi îndrăgostiţi au rupt logodna pentru că el, tânărul, fără să vrea, făcuse într-o zi o descoperire. Şi, evident, se grăbise s-o povestească logodnicei, care, din motive greu de înţeles, s-a simţit jignită şi l-a părăsit. Mi-e peste puţinţă să înţeleg ce s-a întâmplat, de ce s-a supărat fata... Fără să-şi dea seama, Maria se îmbujorase. — Povestea, îţi repet, e foarte simplă, continuă Antim ridicând ochii şi privind-o, aşa cum abia muşcase din al doilea sandwich şi rămăsese încurcată, neîndrăznind să mestece. Într-un cuvânt, lucrurile se petreceau câteva secole în urmă, probabil în Evul Mediu, în Occident. Şi eroul povestirii era un jongleur, un saltimbanc, un prestidigitator, cum vrei să-i spui... Se întrerupse, ca să soarbă mai spornic din coniac, îşi şterse din nou ochelarii, apoi rămase o clipă visător, privind drept înaintea lui, fără s-o vadă. — Şi acum, când ai să asculţi povestea, începu cu un ton ferm, ai să te miri că m-a putut impresiona atât. Tânărul acela, logodnicul fetei, era, cum îţi spuneam, un jongleur, un saltimbanc. Îmi aduc şi acum aminte scena decisivă: era costumat şi-şi pregătea masca, îşi punea vopselele acelea pe obraz şi auzea voci şi râsete, nu prea departe de el; se afla, probabil, într-un bâlci oarecare, într-un cort, ascuns după o perdea, gata să apară din nou în faţa spectatorilor şi să-i facă să râdă cu acrobaţiile şi jongleriile lui. Şi deodată, spune autorul, tânărul şi-a dat seama de decăderea lui, într-un anumil sens de trădarea lui. Deodată, în clipa aceea, a înţeles că un jongleur şi un saltimbanc ca el fusese făcut să distreze zeii, să-i amuze prin acrobaţiile şi prestidigitaţiile lui, iar acum el, ca şi toţi cei ca el, distrau pe oameni...
— Nu înţeleg, şopti Maria, pălind uşor. — E greu de înţeles, continuă Antim, făcând semn de departe chelnerului, pentru că asta nu se ştia pe atunci, în secolele XIV-XV, şi mă întreb cum a descoperit-o el, jongleur-ul. În fond, lucrul acesta nu-l ştie nici astăzi toată lumea. Dar aşa a fost. Toate acrobaţiile, jongleriile şi glumele saltimbancilor fuseseră la începutul începuturilor inventate pentru a distra pe zei. Se întrerupse, aşteptând să se apropie chelnerul. — Acelaşi lucru, dar poate că vrea şi domnişoara un coniac. — Nu, mulţumesc, Maestre, vorbi repede Maria. Poate, cel mult, puţin rom în ceai. Dar de ce-or fi avut nevoie zeii de jongleriile noastre? adăugă zâmbind, câteva clipe în urmă. — Nu mă întreba, pentru că n-aş şti ce să-ţi răspund. Ce este sigur este că toate artele, muzica vocală şi instrumentală, dansul, sculptura, pictura, toate au fost inventate ca să omagieze şi să slujească pe zei...
— Muzica, dansul, teatrul, asta înţeleg, vorbi Maria. — Dar nu asta constituia, propriu-zis, subiectul nuvelei, o întrerupse Antim. Adevărata dramă a început după aceea, după ce tânărul i-a povestit logodnicei descoperirea pe care o făcuse: că el, faimosul artist, neîntrecutul saltimbanc şi jongleur, îşi trădase adevărata lui vocaţie, care era, într-un anumit sens, religioasă şi ajunsese, ca toţi cei din breasla lui, un simplu meşteşugar de bâlci, flatat şi fericit că poate amuza oameni de tot felul, de la castelani şi castelane la argaţi şi slugile lor... — Şi atunci, întrebă nedumerită Maria, ce s-a întâmplat? De ce s-au despărţit? — Tocmai asta nu înţeleg prea bine. Poate nu mai mi-aduc aminte sfârşitul povestirii. Logodnica, scria autorul, l-a părăsit chiar în noaptea aceea, a plecat în lumea largă... — Dar de ce? stărui Maria. — I-o fi fost teamă că, în urma acelei descoperiri, în fond, o descoperire tragică, el, logodnicul, nu va mai fi, cum se spune, la înălţime? Nu va mai fi artistul neîntrecut, admirat şi adulat de până atunci?... Nu ştiu. Nu-mi dau seama. Tăcu câtva timp, visător. — Mi-ar fi plăcut să mai urmeze ceva, ceva mai dramatic, chiar melodramatic; bunăoară, el s-o fi surprins când se pregătea să fugă şi să-i spună că-l va căuta tot restul vieţii şi, dacă nu-l va găsi, îl va căuta în alte vieţi şi, până nu va da de el, nu se va linişti... Se întrerupse, privind cu atenţie, aproape cu admiraţie, îndemânarea cu care chelnerul îi pusese în faţă paharul cu coniac, fără să verse o picătură. — Mulţumesc, Petrache. Eşti formidabil!... Îşi apropie buzele şi sorbi cu grijă. Apoi se întoarse sprel Maria. — ... Dar nu i-a spus nimic, adăugă. Sau, în orice caz, dacă i-o fi spus, nu mai mi-aduc aminte. Sfârşitul povestirii era destul de banal. Probabil că de aceea l-am uitat... — Păcat, şopti Maria. — Pe câţi n-am întrebat! continuă Antim însufleţindu-se. Când eram tânăr, nu apucam să cunosc bine pe cineva, şi-l întrebam dacă a citit povestirea asta. Şi i-o rezumam, uneori foarte emoţionat, căci dacă vedeam că mă ascultă cu atenţie, încruntându-se parcă ar fi încercat să-şi amintească, începeam să sper: poate că de data aceasta am noroc şi aflu numele autorului sau titlul nuvelei, sau măcar sfârşitul... Ajunsesem de pomină, atunci, prin 1914, în preajma războiului, adăugă zâmbind. Sorbi din ceaşca cu ceai, apoi apucă paharul cu coniac şi-l păstră mult timp în palmă. — Dar, cum ţi-am spus, povestirea aceasta mi-a schimbat viaţa. Nu numai pentru că a trebuit să devin muzicant. Dar mai ales pentru că — pare atât de absurd, de ridicol, încât nici nu-ţi vine să crezi — pentru că, îţi vorbesc foarte serios, toate femeile de care mă îndrăgosteam şi cărora, evident, nu puteam să nu le povestesc descoperirea pe care o făcuse acel personaj de nuvelă, mă părăseau; nu chiar pe loc, ca în nuvelă, dar scurtă vreme după aceea... Maria îl ascultase fascinată, când foarte palidă, când îmbujorându-se. — De ce s-or fi supărat? M-or fi crezut naiv sau sentimental, sau poate prost de-a binelea, căci cine ar fi putut lua în serios o povestire scrisă de un autor obscur şi atât de absurdă? — N-a fost chiar atât de absurdă, şopti Maria, dacă v-a schimbat viaţa...
citeste mai mult
inchide
..
dThelema les trois graces--- Mircea Eliade
10 Oct 2009, 21:33
Comentarii(1)
Ordinea:
Mai multe
2500 caractere ramase
10 Oct 2009, 21:27 dThelema
Dar din cartea dumitale am învăţat un lucru; că în apocrife, ca şi de altfel în anumite erezii, supravieţuiesc camuflate, o seamă de adevăruri fundamentale: supravieţuiesc pentru că au fost cifrate într-un cod secret esoteric..." ... Nu mă mai interesează erudiţia, ci numai teologia şi mistica.
Nu mă mai interesează erudiţia, ci numai teologia şi mistica.
..
Dumneavoastră, teologii, vă mulţumiţi cu teologia păcatului originar, dar pentru mine este vorba de altceva, mult mai grav şi mai complicat: este vorba despre implicaţiile biologice şi medicale ale teologiei păcatului originar..." S-a oprit deodată şi a început să se plimbe prin odaie. „Pentru că, părinte, noi ştim, astăzi, că Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creaţie. Omul a rămas acelaşi, aşa cum erau Adam şi Eva în Paradis, înainte de păcat. Acelaşi, adică înzestrat cu aceleaşi virtualităţi biologice. În corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat în taina vieţii veşnice, cu care fusese dăruit Adam.
..
— Aşa spunea doctorul Tătaru, şi mi-a repetat-o de multe ori, în alte daţi. Pentru că, cît ar părea de curios, ne-am împrietenit, şi doctorul venea des să mă vadă. Şi revenea mereu la axioma lui: că Dumnezeu n-a abolit
definitiv sistemul încifrat în structura corpului şi a vieţii omeneşti. Dar, spunea, acest sistem implică tinereţea şi viaţa infinit prelungită; o implică pentru simplul motiv că este un sistem de autoreglare, dar şi de autoregenerare... Păcatul originar n-a putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat în aşa fel încît să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii şi mai ales în cea mai primejdioasă afecţiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma.
...
Pentru doctorul Tătaru, bolile constituiau singura noastră şansă de a recupera ce au pierdut părinţii noştri dintîi, Adam şi Eva, adică tinereţea fără de bătrîneţe şi o viaţă fără limită.
...
foarte curînd toţi bolnavii de cancer vor fi nu numai vindecaţi, ci regeneraţi şi întineriţi, în timp ce vor trece foarte mulţi ani pînă cînd biologia medicală va reuşi să descopere procesul de regenerare periodică şi întinerire aplicabil oamenilor sănătoşi?... Înţelegeţi la ce făcea aluzie? — Cred că înţeleg ceva. Deocamdată, neoplasmul constituie singura şansă de întinerire.
...
......poate gîndirea teologică acceptă această concluzie, că însăşi dialectica Creaţiei cere ca procesul de regenerare să înceapă numai cînd organismul e ameninţat de moarte?.
...
Pentru că pentru mine nu mai încape nici o îndoială, proliferarea celulelor reprezintă, originar, un proces de regenerare blocat ulterior printr-o amnezie. Un asemenmea fenomen nu se poate explica decît dacă presupunem o mutaţie catastrofală în istoria biologică a omului. Dar cînd s-ar fi putut produce ea? Numai la începutul începutului, căci toate scheletele fosile care s-au găsit dovedesc ca cei dintîi oameni cunoşteau, ca şi noi, bolile şi bătrîneţea. Deci mutaţia a avut loc în epoca — mitică sau nu, puţin îmi pasă, eu, ca om de ştiinţă, nu mă las impresionat de cuvinte — a avut loc în epoca imediat următoare izgonirii din Paradis. Pedeapsa de care vorbeşte capitolul III din cartea Genezei aceasta a fost: amnezia. Corpul omenesc a uitat pur şi simplu că fusese înzestrat cu o funcţiune capitală: autoregenerarea celulelor..
...
.................les trois graces--- Mircea Eliade
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu